Viziune asupra managementului organizației școlare

17.06.2022

Viziune asupra managementului organizației școlare

Prof. în înv. preșcolar Emilia Moldoveanu,

GPP Nr. 3, Buzău

Organizaţia şcolară defineşte, în plan conceptual, unitatea de bază a sistemului de învăţământ, proiectată ca "factor instituţional al educaţiei", specializat în realizarea procesului de învăţământ conform obiectivelor pedagogice generale şi specifice stabilite la nivel de politică educaţională.

Perspectiva organizaţiei şcolare complexe, dezvoltată în contextul proiectării moderne şi postmoderne (auriculare), reflectă diferite modele de raţionalitate socială: birocratică/ adecvată etapei de maturizare a societăţii industrializate; tehnocratică/ adecvată etapei de dezvoltare a societăţii industrializate; managerială/ adecvată etapei de ascensiune a societăţii postindustriale, informatizate ( Cristea, Sorin. 1996, D, pag.80-89).

Managementul organizaţiei şcolare complexe oferă substanţă pedagogică stucturilor funcţionale ale instituţiei şi mijloacelor tehnologice de adaptare continuă a acesteia la cerinţele culturale, politice şi economice ale mediului social. Prin responsabili-zarea deplină a actului pedagogic şi didactic, organizaţia şcolară complexă, specifică a-cestei etape istorice de trecere spre modelul cultural al societăţii informatizate, devine, prin definiţie, o organizaţie şcolară inovatoare.

Managementul organizaţiei şcolare reprezintă activitatea de conducere globală-optimă-strategică a activităţii de educaţie/instruire proiectată şi realizată în cadrul unităţii de bază a sistemului de învăţământ: grădiniţa, şcoaJa primară, şcoala gimnazială, şcoala profesională, liceul, colegiul, facultatea etc.(Dictionar enciclopedic de pedagogie,Cristea Sorin,2015)

În opinia lui Emil Păun, organizația este "o unitate sau o grupare socială, conștient întemeiată, cu finalități explicit formulate, care antrenează un număr mare de indivizi pentru a îndeplini roluri și statute bine determinate în cadrul unei structuri diferențiate, cu funcții de conducere și coordonare a activităților ". Plecând de la această definiţie, autorul citat identifică principalele caracteristici ale organizaţiilor fixate conceptual şi metodologic şi probate în situaţii multiple în practica socială, deci şi în practica pedagogică, în cadrul sistemului de învăţământ: - structura organizaţională (complexitate, mărime, roluri şi statute, relaţii, diferenţierea activităţilor); - controlul organizaţional (structura ierarhică, relaţiile de autoritate şi putere, staff, birocratizare); - comportamentul organizaţional (scopuri, climat şi cultură organizaţională); - schimbarea organizaţională (flexibilitate, promovarea inovaţiilor, dezvoltarea personalului).

Problematica managementului organizaţiei şcolare presupune definirea instituţiei şcolare - în variantele evocate anterior - ca unitate de bază a sistemului de învăţământ. Evoluţia acesteia poate fi analizată din perspectivă normativă şi interpretativă şi în contextul delimitării unor modele de organizare proiectate la diferite niveluri de raţionalitate socială.

Pe plan mondial, preocupările pentru indentificarea culturii organizației, a locului și rolului ei, sunt relativ recente. Finalizarea lor pozitivă explică succesul sau eșecul unei organizații sociale, în general, cu evoluţii şi accente specifice în zona construcţiei pedagogice a şcolii- Debutul acestor preocupări poate fi fixat în 1957, când Th. Szelnic a abordat firma ca un organism social. O dată cu identificarea și studierea ei, cultura organizațională a avut un rol important în apariția și dezvoltarea unui nou model de a concepe managementul activat în mediul intra și extraorganizațional.

În opinia lui Sorin Cristea , școala reprezintă o organizație care realizează o activitate pedagogică într-un cadru instituționalizat specializat, cu statute și roluri determinate social în vederea realizării finalitaților microstructurale ale procesului de învăţământ (obiective generale şi specifice) şi a finalităţilor macrostructurale ale sistemului de învatamânt (idealul educaţiei şi scopurile generale, strategice). Evoluţiile şcolii în societatea modernă şi postmodernă, susţinute pedagogic de paradigma curriculumului, au transformat şcoala într-o organizaţia care învaţă şi produce învăţare. Această dimensiune nouă, inovatoare a şcolii ca organizaţie, valorifică superior cele două activităţi aflate în raporturi de complementaritate necesare pentru optimizarea relaţiei resurse pedagogice - proces pedagogic - rezultate, exprimate periodic prin numeroase produse pedagogice.

Activitatea pedagogico-educațională este bazată pe o logică pedagogică, mai mult sau mai puţin nonorganizațională, în special la nivelul "artei didactice" sau în valorificarea afectivmotivaţională a empatiei la nivelul corelaţiei educator - educat. Aceasta înseamnă că activitatea pedagogică (intelectuală, didactică, morală, de orientare şi consiliere profesională, de educaţie estetic, fizică etc.) este reglementată de norme ce decurg din natura proceselor de instruire, de predare - învățare - evaluare, ce implică raporturi specifice ale elevilor și profesorilor cu știința, tradusă pedagogic la nivelul programelor şcolare . (Emil Paun)

Practic, organizația școlară susține un proces de "reproducere lărgită " a valorilor transmise de la o generație la alta, în termeni de adaptare și readaptare continuă la nou(S.Cristea) . Perspectivele abordării școlii sunt: · ca organizație (una de tip structural) · ca grup social (interacționist) Activitatea organizată are importante avantaje individuale și sociale printre care: - dezvoltarea capacităților individuale prin cooperare într-o structură organizată, care-l plasează pe individ acolo unde competențele sale pot fi valorificate superior; - utilizarea rațională și reducerea considerabilă a timpului de realizare a diferitelor activități; - preluarea, transmiterea și utilizarea sistematică a achizițiilor realizate de generațiile anterioare .(E.Paun) Istoria oricărei organizații include valori ale fondatorilor și liderilor care au condus-o, abilități și competențe care au fost determinate pentru succesul său, eșecuri, triumfuri și explicații ale acestora, rețete și rutine înrădăcinate. Specificul organizației școlare poate fi sesizat în contextul analizei sociologice a diferitelor tipuri de organizații sociale, definite după anumite criterii.

Astfel, organizația școlară reprezintă un tip de organizare socială caracterizat prin următoarele elemente distincte:

Așa cum afirma Sorin Cristea în Tribuna Învăţământului, principala transformare a organizaţiei şcolare în societatea informaţională, bazată pe cunoaştere, este înregistrată la nivelul raporturilor dintre dimensiunea normativă, din ce în ce mai flexibilă şi dimensiunea sa culturală, aflată în continuă ascensiune. Consecinţele acestei transformări sunt importante pentru managementul şcolii ca organizaţie, deosebit, în mod fundamental, de conducerea şcolii ca instituţie. Şcoala ca instituţie pune accent pe reguli statice şi procedee standardizate, promovate ca elemente executive ale normativităţii, într-un context relativ stabil şi închis. Şcoala ca organizaţie pune însă accent pe obiective, proiectate ca elemente strategice ale normativităţii , dezvoltate într-un context mobil şi deschis. Saltul de la conceperea şcolii ca instituţie la proiectarea sa ca organizaţie este marcat de rolul major acordat obiectivelor pedagogice generale şi specifice în cadrul dimensiunii normative, ceea ce duce la o nouă configurare a relaţiilor dintre elementele componente ale normativităţii care conferă o anumită particularitate şcolii (misiune, funcţie generală, structura de organizare, condiţii şi resurse, axiome, principii, etos pedagogic şi comunitar, cultură a rolului şi a statusului, reţele de conducere şi de comunicare etc.).

Dimensiunea culturala

Noțiunea de cultură este definită ca ansamblu integrat de valori, credințe, norme și comportamente sociale ale indivizilor și ale grupurilor, ca sistem de consensuri culturale (moduri de a gândi și a fi) pe care se articulează o diversitate de manifestări particulare."Selznik consideră că în spatele regulior tehnice ale organizațiilor se află setul de valori, care produc o identitate distinctă a fiecărei organizații". Emil Păun apreciază ca fiind mai interesantă și mai complexă definiția ce aparține lui L. Smircich, care ia în considerare trei sensuri ale conceptului de cultură organizațională:

1.Variabila anterioară, prin care desemnează cultura organizațională ca reflectare a culturii sociale;

2. Variabilă structurală - cultura organizațională ca o componentă de același tip cu mărimea, strucura ierarhică, modalitățile de conducere și control. În acest caz se poate vorbi de faptul că organizația are o cultură proprie;

3. Cultura ca metaforă, prin care descriem organizația ca ansamblu și spunem că organizația este o cultură ( în sensul antropologic al termenului). În ultimul caz, organizația se identifică cu cultura ei, ceea ce-i permite să fie un organism perfect structurat, omogen și funcțional. Interesul crescând pentru studiul culturii în organizații este generat, între altele, de constatarea că una dintre variabilele esențiale implicate în procesul de schimbare, inovare și dezvoltare a organizațiilor este cultura.

Conceptul pedagogic de dimensiune culturală, complementar cu cel de normativitate, a fost abordat de Sorin Cristea care consideră că poate fi operaţionalizat la nivelul valorilor, comportamentelor / conduitelor, climatului / ambianţei şi schimbărilor pedagogice vehiculate în cadrul organizaţiei şcolare, organizaţie şcolară, proiectată şi dezvoltată managerial ca unitate de bază a sistemului de învăţământ la toate nivelurile acestuia, primar şi secundar, dar şi superior/ universitar. Valorile promovate în cadrul organizaţiei şcolare provin din toate domeniile cunoaşterii: morale, ştiinţifice, tehnologice, estetice, psihofizice (igienico-sanitare şi sportive), exprimând cerinţe general umane, concentrate formativ la nivelul valorilor fundamentale aflate la baza conţinuturilor generale ale educaţiei: binele moral, adevărul ştiinţific, utilitatea adevărului ştiinţific, frumosul (din artă, natură, societate), sănătatea (psihică şi fizică).

Comportamentele "actorilor educaţiei", prezenţi la nivelul organizaţiei şcolare, sunt orientate valoric în raport de statutul pedagogic, social, profesional al acestora, mediat normativ la nivelul corelaţiilor necesare între manageri - profesori - elevi - personal administrativ - reprezentanţi ai comunităţii educative locale, fiind exprimate prin mentalităţi, obişnuinţe, atitudini (afective, motivaţionale, caracteriale, dar şi cognitive), dependente de: - autoritatea funcţională a normelor interiorizate în grade diferite, în planul conştiinţei individuale şi sociale a "actorilor şcolii"; - tradiţia şcolii acumulată, transmisă şi perfectată istoric, de la nivel naţional, teritorial şi local, dar şi internaţional (în contextul globalizării, intensificării relaţiilor între şcoli din diferite ţări etc.); - specificul comunităţii educative locale, manifestat în plan psihosocial, profesional, economic, naţional, religios, politic, ideologic etc. Climatul/ ambianţa - ca element cultural - corespunde pedagogic contextului extern şi intern al organizaţiei şcolare. Este exprimat prin: - calitatea şi cantitatea resurselor umane existente şi a spaţiului şi a timpului pedagogic disponibil; - formele de organizare managerială şi didactică impuse social sau / şi iniţiate de "actorii şcolii" în diferite circumstanţe şi condiţii, în consens cu cerinţele conducerii manageriale şi ale proiectării curriculare; - particularităţile stilurilor manageriale şi didactice promovate pe fondul valorificării la maximum a resurselor existente în sensul eficienţei şi eficacităţii (manageriale şi didactice); - "câmpul psihosocial" complex şi nu odată contradictoriu, creat la nivelul intersecţiilor dintre numeroasele influenţe spontane (afective, motivaţionale, volitive) exercitate de "actorii şcolii" şi / sau ai comunităţii educaţionale locale prin etosul pedagogic care stimulează sau inhibă procesul de eficientizare al activităţilor specifice.

La nivelul organizaţiei şcolare, nu poate fi vorba de o cultură pură, ci de o cultură dominantă căreia i se subordonează alte culturi, putându-se ajunge chiar la un mozaic cultural. De asemenea, un tip de cultură poate caracteriza anumite componente care definesc organizaţia, de la o componentă la alta existând asemănări sau diferenţieri demne de luat în seamă. Una dintre descrierile cele mai importante ale tipurilor de culturi sau subculturi organizaționale din perspectiva culturilor multiple și diferențiate, este cea a lui Ch. Handy, care stabilește patru tipuri de culturi organizaționale dominante.

3. Cultura sarcinii ( "rețea") Este centrată pe exercitarea sarcinii și orientată spre persoană. Sarcinile sunt distribuite în raport cu potențialul indivizilor, valorificarea maximă a acestuia fiind una din valorile de bază. Este o cultură de echipă în care calitățile și competențele profesionale contează mai mult decât statutul conferit de poziția ierarhică. Această cultură constituie un amestec interesant și puțin neobișnuit între valorile colective - cooperarea, identificarea cu obiectivele organizației, activitatea în echipă și mobilizarea colectivă, și valorile individuale - prețuirea individului și a dotărilor sale, autonomia și libertatea personală. Adaptabilitatea, una din caracteristicile sale esențiale, este conferită de faptul că activitatea se organizează pe proiecte, axate pe sarcini precise. Sub raport managerial, se practică o conducere flexibilă și stimulativă, bazată pe valori ca încrederea în om, în capacitățile sale creative și de autocontrol. Delegarea unor atribuții și responsabilități la nivelul echipelor de proiect constituie o strategie importantă, specifică managementului participativ. Echipa managerială nu este separată de rigid, de echipele de execuție, funcțiile de conducere și cele de execuție se îmbină, iar managerii nu se cred deasupra celorlalți sub raport profesional, preferând să lucreze cu oameni mai capabili decât ei. Această cultură încurajează un grad înalt de expertiză profesională, managerul trebuind să aibă calități și competențe manageriale prin care să coordoneze activitatea membrilor organizației. Multe din atribuțiile managerilor sunt distribuite la nivelul echipelor, ceea ce face să nu existe un centru unic de decizie. De aceea, această cultură este denumită cultura de tip "rețea". Se poate spune că acest tip de cultură este cel mai aproape de specificul activității școlare, care valorizează într-un grad înalt sarcina profesională în corelație cu persoana cea mai capabilă de a o realiza.

4. Cultura personală (" roi" ) Acest tip de cultură este relativ rar întâlnit. El se caracterizează prin faptul că individul reprezintă punctul central, organizația fiind subordonată intereselor individuale. Valorile de bază țin de individualism și înalt profesionalism. Nu există structuri ierarhice și manageriale stricte, inividul putând părăsi oricând organizația, dar ea nu-l poate concedia. Atașamentul individual față de organizație este foarte scăzut. În genere, activitatea desfășurată este una de expert și de consultanță. O astfel de organizație este greu de condus, de aceea, sub raport managerial nu există strategii acreditate ca fiind optime și eficiente.

Semnificația trecerii de la instituție la organizație constă în faptul că şcoala în societatea modernă şi postmodernă, informaţională bazată pe cunoaştere, este organizată mai riguros conform unor finalităţi de sistem şi de proces care permite realizarea activităţilor specifice conform resurselor pedagogice existente, pe baza capacităţilor mai bine structurate şi valorificate ale cadrelor didactice, managerilor şcolari, elevilor, părinţilor, altor reprezentanţi ai comunităţii educative locale (implicaţi direct şi indirect în viaţa organizaţiei şcolare). În procesul trecerii şcolii de la stadiul de instituție bazată pe respectarea unor norme formale spre stadiul de organizaţie (raportată prioritar la finalităţile proiectate) sunt dezvoltate următoarele caracteristici specifice:

a. distribuirea concretă a sarcinilor și a rolurilor rezultate din statusul tuturor "actorilor școlii" (directori, profesori, personal administrativ, elevi, studenți);

b. definirea sistemului de norme (interne) care reglementează activitatea acestora;

c. delimitarea reperelor de autoritate și de comunicare, de sancționare pozitivă (gratificații, recompense) și / sau negativă ( sancțiuni, pedepse);

d. elaborarea instrumentelor de raționalizare a acțiunii necesare pentru atingerea "țintei colective" (planuri, instrucțiuni, directive, etc) - care pot genera un ansamblu de raporturi interumane de cooperare, dar și de opoziție.

Astfel, școala promovează un cadru mai bine structurat care permite aplicarea normelor și a regulilor definite la nivel general- instituțional la condițiile concrete, cu maximă eficiență managerială. Aceasta presupune transformarea "actorilor școlii" în "agenți organizatori", capabili nu numai de reproducerea normelor instituționale, ci și de (re)adaptarea lor la condițiile de schimbare și de inovare pedagogică.

Așa cum afirmă Sorin Cristea, perspectiva interpretativă completează de fapt analiza normativă a organizației școlare, subliniind faptul că aceasta are o intenționalitate proprie, dependentă mai ales de rigoarea mijloacelor sale tehnice, validate la scară socială. Analiza interpretativă dezvoltă ideea legăturii existente între "norma organizației" și realitatea organizației școlare. Această complementaritate devine operațională în condițiile evaluării organizației școlare în termeni de rezultate finale. Calitatea elevilor la absolvirea unui ciclu școlar probează calitatea procesului de învățământ realizat la nivelul organizației școlare respective. Norma organizației școlare este confirmată sau infirmată în timp de nivelul real al educației validat la scara întregii societăți.

Perspectiva interpretativă evidențiază importanța factorului uman în realizarea inovatoare a rolurilor normative instituite la nivelul organizației școlare. O asemenea realizare inovatoare angajează proiectarea unor activități de consiliere a actorilor educației, respectiv o acțiune continuă de asistență psiho-pedagogică a cadrelor didactice, elevilor, părinților.

Consilierea este centrată pe elev datorită:

- ideologiei pedagogice moderne, bazată pe teza egalizării șanselor la instruirea de calitate;

- axiologiei societății moderne, bazată pe teza integrării imediate a valorilor teoretice în practica socială;

- inovației necesare în societatea modernă, bazată pe teza modelelor educaționale flexibile, adaptabile rapid la condițiile de schimbare.

Saltul de la consilierea normativă la asistența psihopedagogică a tuturor actorilor educaționali conferă organizației școlare valoarea unui mediu stimulativ, cu statut de serviciu psiho-social permanent.

Bibliografie