Valențele formative ale poveștilor

ProEtica- Revistă Culturală

 ISSN 2734-8954

 ISSN-L 2734-8954

09.03.2022

Valențele formative ale poveștilor

Prof. ȋnv. primar TIMOCE IOANA

Școala Gimnazialǎ Petelea, jud. Mureș

Unul din mijloacele folosite pentru valenţe formative şi în dezvoltarea limbajului, a comunicării la copii, îl constituie teatrul de păpuşi. Orice creaţie literară epică dramatizată se bazează pe acţiune şi comunicare, iar păpuşa ca "interpret" realizează perfect deschiderea spre universul de sentimente şi gânduri ale copilului, incitând la exteriorizare, la dialog, într-o atmosfera de încredere şi înţelegere reciprocă. Jocul de păpuşi contribuie, deci, la dezvoltarea vorbirii dialogate, facilitând trecerea de la vorbirea situativă la cea contextuală.

Optimizarea conduitei verbale a copiilor, cultivarea deprinderilor de comunicare sunt condiţii care favorizează reuşita integrării copilului în activitatea şcolară.

Limba este rezultatul a secole de dezvoltare şi schimbare treptată, la nivelul multor generaţii de vorbitori. În orice moment al istoriei, limba există ca un set de modele de comportament, învăţate şi exploatate într-o măsură diferită de către fiecare membru al comunităţii de limbă.

Un copil de 6-7 ani este capabil să înţeleagă orice enunţ produs de un vorbitor al limbii, chiar dacă nu l-a mai auzit. Această capacitate de a genera şi a înţelege enunţuri noi este esenţa limbajului.

Limbajul uman este întotdeauna învăţat. Fiecare copil trebuie să înveţe limba, de la început, şi este surprinzător cât de rapid îşi însuşeşte limba în care este solicitat. Importante pentru învăţarea limbajului sunt cel puţin trei secvenţe de dezvoltare, legate între ele: dezvoltarea cognitivă, adică acea capacitate a copilului de a recunoaşte, identifica şi manipula trăsăturile şi procesele lumii din jurul său; dezvoltarea capacităţii de a discrimina şi de a înţelege vorbirea pe care o aude la ceilalţi; dezvoltarea abilităţii de a produce sunete şi succesiuni de sunete ale vorbirii, care corespund, din ce în ce mai exact, structurilor vorbirii adulţilor.

În procesul de receptare a unui a unui text literar trecem printr-o involuntară percepere a expresiei, adică devenim sensibili la cuvintele care intră în componenţa expresiei şi la amplasarea lor reciprocă. Copilul învaţă să înţeleagă şi are, la o anumită vârstă, un cod al său, mesajele sale. El intuieşte că fiecare cuvânt are un înţeles bine determinat, că fiecărei situaţii, întâlnite în povestirea audiată, îi corespunde un cuvânt şi numai acest cuvânt trebuie întrebuinţat pentru situaţii similare. El îşi produce limbajul alcătuindu-şi propriul model generativ. Simte nevoia de a relata adulţilor sau altor copii, evenimente ce l-au impresionat, povesteşte mereu, transmite impresii şi observaţii, foloseşte dialogul, ritmul comunicării lui fiind accelerat sau diminuat de similitudinea, respectiv neconcordanţa de păreri. Toate acestea reprezintă adevărate schimburi informaţionale şi lingvistice. În comportamentul său lingvistic cuvântul devine principalul instrument de vehiculare a transformărilor din planul extern al acţiunii, în cel intern, al operaţiilor mintale.

Copilul descoperă o lume căreia îi recunoaşte superioritatea, lumea adulţilor care îi oferă modele de vorbire. Mediul lingvistic este, deci, decisiv la această vârstă şi educaţia prin literatură este menită, tocmai din acest motiv, să joace un rol primordial. În legătură cu acest aspect, al dezvoltării limbajului, Maria Montessori afirma: "Dacă ne gândim la farmecul cuvântului omenesc, fără îndoială că inferioritatea celui care nu are un limbaj vorbit corect iese în evidenţă, dar existenţa unei concepţii estetice nu se poate imagina, în educaţie, dacă nu se iau măsuri speciale de perfecţionare a limbajului vorbit"(1987 p. 251).

Prin toate activităţile de povestire, repovestire, povestiri create de copii, lecturare se urmăreşte activizarea şi sistematizarea vocabularului copilului, exersarea unor forme verbale de exprimare a ideilor, stimularea dorinţei copilului de a vorbi, spontaneitatea expresiei. Copilul este, adeseori, solicitat să analizeze, să compare, să creeze acţiuni noi cu personaje îndrăgite, să combine în mod original elemente ireale imaginate, să reproducă fragmente din povestirile cunoscute. Activitatea copilului este motivată, în acest caz, de plăcerea acestuia de a vorbi despre personaje şi situaţii care îl impresionează. Dacă la 3-4 ani copilul recunoaşte personajele, enumeră succint întâmplări, descrie sumar acţiuni, la 5-6 ani el este capabil să formuleze idei care presupun antrenarea proceselor psihice, poate caracteriza sumar un personaj prin acţiunile acestuia, reuşeşte să găsească o analogie între o întâmplare întâlnită în povestire şi una din viaţa reală, între un personaj al povestirii şi un personal real. La 7-8 ani elevul reușește sǎ descrie/ sǎ scrie ȋn cuvinte proprii o ȋntȃmplare, sǎ caracterizeze pe scurt un personaj. Copilul foloseşte acum expresii literare, cuvinte al căror sens îl înţelege, îşi precizează vocabularul.

Audierea unui text literar, la început redus în conţinut, mai apoi îmbogăţit sub aspectul conţinutului, al expresivităţii, îi dezvăluie copilului logica limbii, evidenţiază bogăţia şi varietatea acesteia.

"Există adesea, în prima copilărie, spunea Berger, o prospeţime a imaginaţiei, o curiozitate neobosită, un fel de geniu poetic pe care savanţii sau artiştii ajunşi la maturitate nu le pot regăsi decât cu mare greutate" (1989, pag.37). Domeniul imaginarului nu poate fi confundat cu acela al irealului cu care intră în contact şi în care copilul se poate, adeseori, integra. În imaginarul infantil, posibil prin limbaj şi, mai ales, prin contactul cu povestirile spuse de alţii, realiste sau fictive, există situaţii distincte: pe de o parte copilul se loveşte de imposibilităţi reale pentru el, dar nu şi împotriva legilor obiective, şi pe care el le soluţionează prin integrarea imaginarului, pe de altă parte, el concepe ca posibilităţi ale realului situaţii incompatibile cu acesta, dar care pentru el sunt realizabile. Copilul este capabil să retrăiască imaginar o acţiune similară cu aceea întâlnită în basme, în poveşti, dar care pe plan real nu ar putea fi realizabilă. De aceea, tărâmul poveştilor, basmelor îi dezvoltă capacitatea de a-şi construi şi verbaliza proiecţiile şi trăirile, fără să-l primejduiască, nici existenţial, nici etic. "Imaginarul apare ca urmare a felului cum numai puiul de om ştie să imite, mai întâi în acţiune directă, mai apoi în acţiune interiorizată verbal"(Guillome, 1987, p.15).

În universul mirific al poveştilor, elevul găseşte răspunsuri la mulţime de întrebări specifice vârstei "de ce"-urilor. Educaţia cu ajutorul literaturii ţine seama şi de acest aspect, prilejuind o ascultare colectivă care va favoriza o contactare reciprocă, verbalizată şi apoi stimularea autoexprimării colective şi individuale.

Bibliografie: