Vacanța mea visată

Profesor învățământ preșcolar: Mătușa Vasilica

Grădinița Fântânele, Județul Teleorman

Șiretul bocancului mi se desfăcuse de o bună bucată de vreme. Ritmul grupului însă mă împiedicase să mă opresc. Intrasem într-o zonă necunoscută și îmi era teamă. Îmi era greu, deoarece mă aflam pentru prima oară într-o expediție. Obișnuința colegilor mei mă intimida, cu toate acestea încercam să țin pasul cu ei. Uitasem de șiretul desfăcut, el însă nu uitase de mine. Un pas greșit și am simțit cum mă prăbușesc. Eram deja la pământ și priveam cum grupul de îndepărta.

La început teama că ar râde de mine mă încercase, dar târziu am realizat că aceasta se transforma în groază că voi rămâne singură. Și asta nu era tot, făcusem o rană la la genunchi, care sângera. Lecțiile predate la sanitară îmi prindeau bine. Mi-am scos batista și ca o adevărată profesionistă mi-am legat rana. Șiretul buclucaș l-am legat și pe el cu grijă și m-am ridicat să merg mai departe. Unde însă? Încotro? Nu se mai auzea absolut nimic.

În fața mea se aflau trei cărări, una mai îngustă decât alta, care urcau sus pe munte. Am încercat "ala, bala, portocala" nu mi s-a părut convingătoare și am apucat pe cea din mijloc. Îi voi ajunge și le voi demonstra că pot să mă descurc în orice situație! Mergeam convinsă că acela era drumul bun fără să observ că în urma mea se întuneca, în față se desfășura o lumină puternică.

Aveam aproape o oră și nu întâlnim nici țipenie de om, parcă drumul nu ducea nicăieri. Undeva la orizont, vedeam o fată venind. Purta o cunună de spice, brățări de cireșe și o rochie plină de flori multicolore. Soarele îi strălucea la ureche, iar în urmă purta o trenă din ploaie măruntă și caldă. Aducea cu ea zumzet de albine, cântec de păsări, la gât purta un curcubeu nou-nouț.

S-a apropiat de mine și mi-a șoptit: "Sunt Vara!". Abia atunci i-am înțeles alaiul. Mi-a întins o sticlă de apă, din care recunoscătoare mi-am potolit setea. Zâmbetul ei îmi dădu de înțeles că-mi știa gândurile și mai ales năzuințele.Mi-a întins mâna, i-am întins-o și eu pe a mea și am simțit cum îmi cresc aripi. Mă gândeam la situația în care eram și căutam o soluție.

"E o soluție, dar vei fi supusă la trei încercări", mi-a șoptit Vara.

Ce puteam să fac decât să merg înainte, bine sau rău?

Am acceptat printr-un semn al capului și atunci am văzut cum tot alaiul dispare. Întuneric beznă. Câteva minute am crezut că e noapte cu adevărat, apoi treptat frunzele jucăușe au făcut loc soarelui să mă salute. Eram salvată. Noaptea era încă departe iar eu trebuia să mă grăbesc. Cărarea de munte urca tot mai abrupt printre copacii înalți și demni. Frunzele lor se legănau parcă pe o muzică anume, de ele știute și se întorceau când pe o parte când pe alta după lumina soarelui.

Vegetația scundă din pădure îmi crea un pic de teamă, acolo era o lume necunoscută pe care eu nu o știam. Se ascundea sau cine știe?

Un zgomot puternic, parcă de avion sau ceva asemănător îmi atrase atenția. Nu vedeam nimic dar simțeam că în preajmă se învârte ceva. Mai auzisem un astfel de zgomot dar nu-l reperam de unde li ce face așa. M-am culcat la pământ și continuam să aștept. Îmi amintisem și unde auzisem un astfel de zgomot. Zumzet de albine. M-am întors pe spate și atunci am văzut un alai de albine care se strângeau pe un copac. Ceva însă mi s-a părut că nu era în ordine.

"Ajutor! Ajutor!" - am auzit clar la urechea mea.

Am dus mâna la ureche și am simțit o albină. M-am uitat la ea și am văzut cât de semeață și mândră era. Deși nu purta coroană, atitudinea ei era de regină. Cu un trup care avea mișcări delicate și repezi, cu picioare lungi și sigure se învârtea în mâna mea.

"Ajută-mă copilă și vei fi răsplătită. Trebuie să ajung acolo sus, la scorbură. Mi-am pierdut echilibrul și am căzut, iar suratele fără mine nu se vor așeza".

Știam ceva despre viața albinelor dar nu îmi imaginasem vreodată ca o albină îmi va cere ajutorul.

"Cum să te ajut?"

"Ai uitat darul pe care ți l-a făcut Vara?"

Așa e, uitasem, deși simțisem cum mi-au crescut aripi și m-am înălțat, am crezut că totul fusese o impresie. Foarte sigură pe mine am bătut de două ori din ele și m-am înălțat circa un metru. Încântată am început să bat permanent și am simțit cum mă înalț până sus la scorbură. Ciudat însă era faptul ca deși credeam că roiul de albine mă va devora ele s-au dat la o parte cu umilință, am depus matca regină la gura scorburei și mi-a mulțumit.

M-am retras și am văzut cum în mai puțin de cinci minute albinele s-au strâns grămadă pe ea, atrase ca un magnet.

Am intrat și eu poftită fiind de regina matcă. Acum le vedeam pe fiecare cu o anume sarcină pe care o îndeplineau.

Îmbrăcate în țesături cu fire de soare, unele își legănau copiii, altele îi hrăneau, unele începuseră să zidească cămăruțe de ceară, altele aduceau săculețe de polen. Cele mai multe cărau miere în găleți. Albinele paznici, se instalau aducând vești care jungeau până în mijlocul scorburei.

Impresionată am coborât pe pământ, mi-am luat rucsacul să plec mai departe, greutatea lui însă îmi dădu de gândit.

Parcă nu era așa greu când l-am luat. Când am privit înăuntru, am văzut doi ochi negri, plini de lacrimi și speriați în același timp. Am aruncat rucsacul cât colo, cu tot ce era în el și am țipat. Numai că și vietatea care se afla în el a plâns în felul său.

Aruncat într-o parte stătea și aștepta să iau o hotărâre. Se pierduse de mama lui, se rătăcise, nu știam exact, cert era că trebuia dus la vizuină, astfel curând ar fi ajuns o pradă ușoară.

L-am luat în brațe ca pe un copil și el s-a ghemuit la pieptul meu, nu-i mai era teamă, iar siguranța lui mă îmbărbăta pe mine.

Am urcat mai departe, printre stânci și copaci, din ce în ce mai bătrâni și mai deși. Ghidul meu nu mă dezamăgea. Puiul de urs stătea cuminte de teamă să nu mă răzgândesc și să-l las în pădure. Apoi m-am gândit că poate dacă dau din aripi, ele mă vor purta spre vizuina ursoaicei.

Exact așa s-a și întâmplat. În numai câteva minute am ajuns în fața vizuinei. Ursoaica nu era, așa că am lăsat puiul cu multă grijă în vizuină. Recunoscător și gingaș m-a lins pe mână și parcă îmi spunea; "Mulțumesc!". Urletul ursoaicei mă cutremura și m-am întors repede. Mi-am luat zborul în ultima clipă. Puiul s-a pierdut în brațele mamei sale, bucuria era fără margini. Acum știam că darul ăsta de vară puteam să-l folosesc. Am început să bat din aripi și m-am înălțat deasupra pădurii, sus, pe munte. Ce priveliște minunată! Nu văzusem niciodată așa ceva.

La picioarele mele se aflau copacii ca niște strajeri în așteptare. În dreapta mea cele două monumente ale naturii: Babele și Sfinxul. Natura le modelase în așa fel încât zieai că o mână de om le șlefuise. Vântul îmi șuiera la ureche mândrul de creația sa. Priveam cum norii îmi mângâiau picioarele, mă înconjurau iar eu încercam să=i apuc ca pe niște obiecte. Îmi fugeau din mână asemeni aburului. Soarele mă privea și el zâmbind de stângăcia mea. Nici urmă de colegii mei. Știu însă că traseul se întindea până la Piatra-Arsă, acolo unde trebuia să ne cazăm. Aveam timp berechet să admir priveliștea în toată splendoarea.

Am coborât cu emoție și nerăbdare drumul către cabană, un loc plin de mireasmă și poezie. Soarele își trimitea încă cu dărnicie razele despletite către miile de flori ce încărcau pământul. Cerul era albastru ca apa mării. Nicio emoție din viața mea nu fusese mai puternică ca cea de acum când simțeam că sunt o parte din natură, că în tot acest tablou, trupul meu se contopise cu tot ce mă înconjoară. Zburam de acum și vântul mă însoțea în escapada mea.

Vântul m-a purtat până aproape de Vârful Omu. Îl văzusem în cartea de geografie, mare și impunător, săgetând cerul dar nu-mi închipuiam niciodată că voi fi chiar lângă el.Un țipăt sfâșietor se auzea venind dinspre Cruce. M-am apropiat cu prudență și am văzut cum un vultur se agățase de Cruce, rănit.

Ochii lui mă priveau neputincioși și spășiți. Am zburat până la el, i-am desprins gheara prinsă și l-am dus pe un vârf de munte. S-a ghemuit la început, apoi cu ciocul și-a frecat gheara rănită. L-am lăsat în deplină siguranță și m-am întors la drumul meu. Colegii mei coborau spre cabană. Aripile s-au desfăcut și am pornit spre locul de întâlnire.

Acea lumină puternică își făcu din nou apariția și am recunoscut-o. Era Vara!

"Ai trecut încercările mele și pentru asta îți dăruiesc acest ghiozdan. Darul pe care ți l-am dat în vale, ți-l voi lua, dar asta nu te va împiedica să zbori ori de câte ori vrei."

Și a dispărut mai repede decât apăruse. Ghiozdanul dăruit l-am scuturat nerăbdătoare, din el am văzut căzând o carte, soare, vacanță, joacă.

Știa Vara ce știa!

Îmi plăcea să citesc, însetată fiind să aflu cât mai multe, iar soarele, zilele de vacanță și joacă pe care mi le dăruise, știam că mă voi bucura de ele pe deplin.

Vacanța mea visată!