Utopie și distopie în opera hesseniană

ProEtica- Revistă Culturală 

 ISSN 2734-8954

 ISSN-L 2734-8954

11.09.2021

Utopie și distopie în opera hesseniană

Iulia-Andreea Iftimie, Profesor Pentru Invatamantul Prescolar, 

Liceul Tehnologic ,,Al. Vlahuta"Podu Turcului, Bacau

Romanul "Jocul cu mărgele de sticlă", ultimul roman al autorului, apare în 1943. Fritz Martini numește cartea una testimentară, care "încheie calea lungă de la bildungsromanul goethian până la misterul oriental."[1] Cartea surprinde, potrivit aceluiași critic, un mesaj profetic și o criză a epocii, în aceasta se reiterează motivele scrierii hesseniene.

Ioan Roman se pronunță în privința "provinciei pedagogice" că ar fi preluată de la Goethe. Intitulată oficial Castalia, cuvânt ce sugerează atât castitatea cvasimonahală a componenților ei, cât și caliatea lor de castă, de aristocrație a spiritului.[2] Potrivit autorului, Castalia e un artificiu literar, o alegorie ea însăși în marele ansamblu alegoric, utopia se autodenunță și se neagă. [3]

În considerațiile lui Fritz Martini, în Istoria literaturii germane, descoperim un Hesse cu un destin asemenea  personajului creat, a celui care abandonează: "Ostil agitației vremii, s-a retras, începând din 1912, în Elveția."[4]

Ioan Roman identifică niște teme importante din roman pe care le revendică de la Goethe: "raportul dintre individ și societate, ciocnirea dintre ideal și realitate, conflictul dintre pornirile serafice și cele demonice ale sufletului omenesc."[5]

Într-un stat monastico-spiritual, "provincia castalică", se adună, departe de viața cotidiană, un cerc ascetic de oameni care s-au dedicat celei mai înalte discipline a spiritului, jocul cu mărgele de sticlă. Dar magistrul jocului, Josef Knecht, în jurul căruia se concentrează povestirea, simte nevoia depășirea acestei utopii exclusiviste a purei spiritualități, amenințată să încremenească în sine; pășind în viața lumească, el se stinge printr-o moarte bruscă.[6]

Acţiunea nu este definită foarte clar din punct de vedere temporal, dar Hesse sugerează că naratorul principal trăieşte în secolul al XXV-lea şi scrie despre faptele unui înaintaş ilustru al său despre care începuseră deja să circule legende. Se întâmplă astfel deoarece unul din ţelurile lui Hesse în acest roman este să prezinte modelul unei societăţi care nu poate fi caracterizată drept anti-istorică, ci postistorică. De aceea, Jocul cu mărgele de sticlă nu include, în paginile sale, acele elemente de care fac uz, în general, cărţile a căror acţiune e plasată în viitor. Ni se spune că există telefoane, aparate de radio, trenuri şi automobile, dar datele tehnice se rezumă cam la aceste detalii, suficiente din punctul de vedere al autorului pentru a caracteriza lumea Castaliei. O lume din care războaiele au dispărut de mult, dar e de domeniul amintirii şi "Epoca foiletonistică", adică aceea a literaturii comerciale şi facile, menite doar să amuze publicul cititor şi (iar aici e de găsit unul din exemplele de ironie subtilă ce caracterizează opera lui Hesse) deopotrivă epoca pe care, se sugerează la tot pasul, trecutul se obişnuise s-o numească "modernitate".

Schiţat doar vag de autor, jocul cu mărgelele de sticlă este în esenţă o sinteză între arte, reprezentând şi unica formă prin care se poate realiza trecerea de la o artă la alta, comasarea tuturor cunoştinţelor într-un tot.

Societatea Castiliei îi este descrisă corect personajului de către maiestru muzicii care îl avertizează că în aceasta societate libertatea individului nu există: Se aşteaptă mult de la tine, nădăjduiesc că te vei arăta la inălţime. Castalia noastră nu trebuie să fie o simplă selecţie, trebuie să fie inainte de toate o ierarhie, o construcţie, în care fiecare piatră işi capătă sensul numai de la întreg. Nu există nici un drum care să ducă in afara acestui intreg, iar cine urcă mai sus şi capătă insărcinări mai mari nu obţine mai multă libertate, ci mai multe răspunderi. La fel cum această societate își propune să fie una unitară, așa și jocul creat de acesta se dorește a fi Unio Mystica a părților dinstincte ale întregii Universitas Litterarum.[7] Mai apoi, acestui joc i se atribuie și calitatea de pur adevăr: Jocul nostru nu e nici filozofie, nici religie,e o disciplină proprie, înrudită prin caracterul ei cel mai mult cu arta, este o artă sui generis. Ajungi mai departe dacă te ții de acest adevăr, decât dacă îl admiți abia după o sută de succese. [8]

Destinul maiestrului Knecht Josef este anticipat încă de la început prin replica sa către un coleg: Dar îmi doresc asta: odată, când va veni ceasul și va fi necesar, să pot și eu să mă desprind și să fac un salt, nu înapoi, într-o existență mai limitată, ci înainte și mai sus.[9] Soluția oferită de magister misicae pentru a-și putea înfrâna tendința acestui salt este meditația: ai să începi să guști câte puțin din jocul cu mărgele de sticlă; ai să înveți să meditezi. [10]

Dialogurile contradictorii între cei doi studenți prieteni, Knecht și Designori s-au dovedit la final ca fiind mai mult decât elocvente privind decizia sa de a părăsi lumea închisă a Castaliei. Designori combătea existența acestei lumi idilice aducând argumente economice: Castalia costă țara o sumă destul de frumușică pe an.[11]

Faptul că libertățile sunt limitate în cadrul acestei vieți castalice transpare și în discursul maiestrului muzicii, care îl pregătește pe viitor maestru să se inițieze: Dacă te cheamă autoritatea superioară vreo funcţie, atunci să ştii: fiecare urcare a unei trepte in serviciu nu un pas spre libertate, ci spre încătuşare. Cu cat mai inaltă e funcţia, cu atat mai stransă incătuşarea. Cu cat e mai mare puterea pe care ti-o dă funcţia, cu atat e mai riguroasă obligaţia de a sluji. Cu cat mai puternică e personalitatea, cu atat mai prohibit arbitrarul[12].

Faptul că catalienii nu dau importanță istoriei este reproșat de pater Jakobus: Matematicienii şi jucătorii voştri cu mărgele de sticlă, spunea el, v-au distilat o istorie universală care constă exclusiv dintr-o istorie a spiritului şi a artei, istoria voastră e lipsită de sange şi nu are nici o contingenţă cu realitatea; voi cunoaşteţi in amănunt decăderea sintaxei latine in al doilea sau al treilea secol şi n-aveţi habar de Alexandru cel Mare, Cezar sau Isus Christos. Voi trataţi istoria universală la fel cum matematicianul tratează matematica, în care există numai legi şi formule, dar nu realităţi, bine şi rău, in care nu există timp, nici un ieri şi nici un maine, ci doar prezent veşnic, neted, matematic.[13]

Acestui tip de societăți opresive i se subordonează pe lângă ierarhia bine pusă la punct și anumite documente care o reglementează. De exemplu, înainte de a fi investit în funcția de magister lude, Knecht are de studiat "micul regulament pentru magistri", sub îndrumarea și supravegherea a doi superiori. Replica mentorului său înainte de a prelua funcția de magister este una elecventă: Trebuie să te dedici pe de-a-ntregul elitei, scoate-ți orice altceva din cap.[14]

Bibliografie

• Hesse, Hermann, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura pentru literatură universală, 1969
• Martini, Fritz, Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent, Editura"Univers", București, 1972
• Roman, Ioan, Prefață în Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura pentru literatură universală, 1969.

Note:

[1] Fritz Martini, Istoria literaturii germane de la începuturi până în prezent, Editura"Univers", București, 1972, p.464.

[2] Ioan Roman, Prefață în Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura pentru literatură universală, 1969, P. VIII.

[3] Ibidem

[4] Fritz Martini, Istoria...op.cit, p.463.

[5]Ioan Roman, Prefață în Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura pentru literatură universală, 1969, p. VII.

[6] ibidem, p.464.

[7] Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Editura pentru literatură universală, 1969, p. 33.

[8] Ibidem, p.133.

[9] Ibidem, p.70.

[10] Ibidem, p.71.

[11] Ibidem, p130.

[12] Ibidem, p134.

[13] Ibidem, p159.

[14] Ibidem, p159.