Studiu de specialitate: Specificul lumii indiene

ProEtica- Revistă Culturală

ISSN 2734-8954

ISSN-L 2734-8954

04.11.2021

Studiu de specialitate: Specificul lumii indiene

Roxana Gal, prof. Limba și literatura română,

Liceul Tehnologic Hîrlău

Multimilenară, multirasială, multinaţională, multireligioasă, plurilingvă, India este recognoscibilă în lume prin: templele hinduiste, relicvarele budiste, textele sanscrite transmise din generaţie în generaţie, sculpturile şi frescele străvechi din Ajanta, Ellora, Elefanta, precum și minunatele construcţii ale unei epoci mai recente, din Agra şi Delhi. În acest spaţiu de civilizaţie etrogen coexistă în mod armonios naţiuni ce şi-au păstrat specificul, având o moştenire comună. Dincolo de diversitatea vieţii, a castelor, a religiilor, a raselor, lumea indiană, cu un trecut cultural şi cu o concepţie unitară despre viaţă, e pătrunsă de un spirit propriu, o manieră deosebită de a privi lumea şi de a se privi pe sine din lăuntrul şi din afara acestei lumi.

Civilizaţia specific indiană s-a dezvoltat în perioada numită brahmanică (între 1000 şi 600 î.e.n), definită de supremaţia castei brahmanice şi ritualul jertfei; caracterele esenţiale ale religiei brahmanice sunt: credinţa în reîncarnare şi castele, împreună cu un sistem complicat de jertfe. Nesocotind aceste jertfe şi caste şi accentuând partea etică a activităţii umane, budismul apare ca reacţie împotriva brahmanismului, care în secolul IV e.n. se întăreşte din nou.

În absența unui "simţ istoric" al indienilor, istoria Indiei, lipsită de cronologie, se constituie într-un "amestec de legende fantastice şi de miez istoric" (Simenschy, Th., 1978). Cea mai veche literatură a spațiului indian, cea sacră reflectă coordonata religioasă şi structura societăţii. Texte sacre transmise oral şi învăţate pe dinafară vreme de secole, Vedele reprezintă o imensă colecţie de imnuri religioase, rugăciuni, formule magice, ritualuri şi reguli pentru efectuarea unor jertfe, precum şi dezbateri teologico-filosofice redactate în sanscrită în mediile sacerdotale brahmanice vreme de veacuri. Constituind un adevărat monument enigmatic, textele vedice aveau nevoie de comentarii şi explicaţii chiar pentru contemporanii epocii respective. Acest rol a fost îndeplinit de Brahmane, tratate teologice şi cărţi liturgice care explică modul corect, deci eficace, de utilizare a poemelor, a imnurilor, a invocaţiilor cuprinse în Vede. În Brahmane, sacrificiul vedic, aducerea de jertfe zeilor devine faptul esenţial pentru viaţa omului, astfel încât "răsăritul soarelui, al astrelor, ploile, vântul, chiar şi ordinea cosmică, toate depind de efectuarea acestui sacrificiu" (Daniel, C. 1976). Tot o completare a Vedelor o constituie Upanishadele, învăţătură secretă transmisă de maestru - numit rishi sau guru - ucenicului care-i stătea alături. În aceste texte tainice, gândirea indiană se ridică dincolo de superstiţia jertfei şi de mistica ei, devenind speculaţie filosofică.

Dincolo de aceste opere cu conţinut sacral sau filosofic, există o literatură sanscrită clasică. Caligrafiate pe foi de palmier prin secolul VI î.e.n., marile epopei Ramayana şi Mahābhārata îndeplinesc în cultura şi civilizaţia indiană rolul Iliadei şi Odiseei în cea greco-latină. Aceste colecţii de episoade scrise în epoci diferite şi strânse mai târziu într-un tot mai mult sau mai puţin închegat au la bază, fără nici o îndoială, creaţia spirituală a poporului indian.

Fapt poate unic în istorie, India de astăzi se ghidează după tradiţii milenare, însă nu în sensul închistării în formele unei civilizaţii arhaice. Persistenţa tradiţiilor şi lenta, chiar insesizabila lor evoluţie nu traduc lipsa oricărei modificări în cadrul lumii indiene. Tradiţiile vechi, statornicite sunt adaptate noilor condiţii şi mentalităţi, dar totodată sunt create şi tradiţii noi; obiceiurile se modifică treptat, prin juxtapunerea armonioasă vechi - nou, rezultând "un amestec ciudat de reprezentări luate din povestiri populare şi legende vechi şi din fapte contemporane" (Nehru, J, 1956). Lumea indiană s-a dezvoltat pe un făgaş tradiţional, dobândindu-şi echilibrul şi coerenţa prin aspirația spre sinteza dintre vechi şi nou.

Continuitatea organică cu gândirea arhaică a asigurat în India păstrarea dimensiunii simbolice a lumii şi a spiritului, iar limitarea în sfera simbolicului pare să garanteze receptarea culturii indiene în planul valorilor perene. Impozante într-o lume predominant occidentală, valorile indiene își certifică astfel universalitatea și demonstrează că reprezintă un bun al conştiinţei culturale a lumii.

Dincolo de evoluția omenirii, India a reușit să păstreze exemplul unei tradiţii vii - sufletul poporului său. Indienii posedă tendinţa spre codificare şi incapacitatea de abatere de la norma tradiţiei. Vechea civilizaţie indiană a elaborat un cod de comportare socială care corespunde nevoii de stabilitate, ordine, echilibru. Regulile au menirea de a stăvili neliniştea individului în în raport cu semenii, cu universul. Dezechilibrul în unitatea fiinţei umane poate fi evitat sau combătut prin practici şi ritualuri de sacramente şi de iniţieri, echilibrând comportamentul omului pe tot parcursul existenței sale.

Reacțiile indianului sunt temperate de un fatalism înnăscut. Puterea sa de a renunţa, de a răbda dincolo de limite, de a suporta docil greul se datorează legăturii osmotice cu ritualul şi cu sacrul. În strânsă relaţie cu superstiţii şi credinţe dogmatice, religia - fie ea hinduism, islamism, budism sau creştinism - abordează problemele vieţii într-un mod oarecum magic, printr-un fel de credinţă în supranatural.

Există o libertate de gândire nelimitată în ceea ce priveşte convingerile şi credinţele. Dacă o infracţiune ce atentează la eticheta de ordin social poate aduce excluderea din societate, intoleranţa religioasă nu își găsește locul aici. Religia înseamnă misticism sau se transformă în metafizică şi filozofie, prin logică şi raţionamente. Omul deține libertatea alegerii propriului zeu, libertatea gândirii, dar datoria sa este să împlinească riturile, asigurând astfel continuitatea tradiţiei.

Deși născută din formalism, iubitoare "până la extravaganţă" (Auboyer, J, 1967) de ritualism, India este cea care a definit libertatea ca valoare existenţială. Tocmai acesta este motivul principal pentru care Mircea Eliade s-a implicat într-o experienţă indiană desfășurată pe parcursul a trei ani. Considerând trăirea autentică un act de libertate (autenticitatea fiind cheia întregii sale creaţii) și libertatea condiţia adevăratei creaţii şi adevăratei fericiri, europeanul Eliade a înţeles că în acest context "Libertatea înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că eşti bine înfipt în realitate, în viaţă, iar nu în spectre şi dogme; că trăirea ta, nemaifiind a indianului din tine, a limitelor din tine, este o actualizare liberă a întregii tale vieţi, dându-ţi necontenit alte forme, şi neoprindu-se niciodată la ele" (Eliade, M., 1934). Așadar, libertatea înseamnă, asumarea eroică a vieţii.

Înrădăcinată în sufletul a două popoare antice, grec şi roman, credinţa în destin este şi mai puternică la hinduşi, alături de faptă. O cugetare din celebra carte de politică şi de morală Pañcatantra (I, 361) spune: "Biruie destinul şi fă o faptă eroică după puterile tale. Dacă cu toată sforţarea ta nu izbuteşti, ai oare vreo vină în aceasta?". Indienii explică suferinţa, inegalitatea sorţii, chiar şi deosebirile de caracter, prin transmigraţia sufletului. Astfel, geniul, talentul, superioritatea nu sunt decât rezultatul unor deprinderi şi aptitudini formate şi dezvoltate în decursul a nenumărate existenţe anterioare, la fel cum viciile sunt urmările faptelor săvârşite de suflet în corpuri anterioare, sufletul e purtat pe oceanul de renaşteri în voia unei puteri pe care el singur a pus-o în mişcare, dar căreia nu i se poate opune întrucât atârnă de faptele săvârşite în trecut.

Există în învăţătura hindusă un cuvânt care înseamnă în acelaşi timp "faptă" şi "destin": karman - fapta ale cărei urmări se succed de-a lungul renaşterilor. "Fiecare om trebuie să culeagă roadele faptelor sale şi se renaşte după felul faptelor pe care le-a săvârşit în vieţile anterioare" (Simenschy, Th., 1978). Astfel, sufletul suportă doar urmările propriilor sale fapte, de care nu-şi aminteşte şi pe care nu le poate schimba.

De mii de ani India e împărţită în patru caste: brahmanii, războinicii, vaiśya (plugari şi negustori), śudra (casta celor "necuraţi", cunoscuţi şi sub numele de paria) careee s-au amestecat de-a lungul timpului, dând naştere la caste intermediare. Morala e inseparabilă de castă şi se confundă cu legea sfântă, dharma, norma fixată pentru fiecare om de către casta sa. O remarcabilă operă ale literaturii universale, Codul lui Manu, cuprinde precepte care se referă la întreaga viaţă a poporului indian, în funcţie de casta din care face parte fiecare. Multe dintre aceste precepte sunt demne de creştinism, conform observației lui Theofil Simenschy, care găsește asemănări între morala budistă şi cea creştină.

Dharma este legea care conduce Universul pe calea valorii morale. Întreaga morală hindusă se poate rezuma în cugetarea: "Cine priveşte femeia altuia ca pe mama sa, averea altuia ca pe un bulgăre de pământ, pe toate fiinţele ca pe sine însuşi: acela este înţelept" (Pañcatantra, I, 402, cf. Simenschy, Th., 1978). Bunătatea, dragostea manifestată faţă de toate fiinţele, adică maitra (prietenie), ce caracterizează în primul rând budismul, este proprie oricărui indian. Respectul acesta pentru orice fiinţă se datorează în primul rând credinţei în reîncarnarea sufletului după moarte. Răsplata supremă a virtuţii în concepţia gânditorilor hinduşi este libertatea de renaşteri şi contopirea cu Sufletul universal (nirvāna).

Concept esenţial al lumii indiene, dharma înseamnă lege, religie, ordine, datorie, denumeşte ordinea faptelor şi sursa acestei ordini, totalitatea normelor care coordonează faptele şi totalitatea faptelor care se supun acestor norme. Observând că a-ţi realiza dharma înseamnă a face ce trebuie făcut, a-ţi îndeplini datoria, Michel Angot explica într-o descriere a Indiei clasice că "Ceea ce unul nu trebuie să facă e chiar ceea ce altul trebuie să facă. Nu există nici o valoare care să se impună tuturor în mod universal. Binele este însumarea armonioasă a mai multor valori de «bine» particulare şi opuse între ele" (Angot, M., 2002).

Asocierea într-o singură unitate a binelui şi a răului reprezintă principiul esenţial al filosofiei hinduse. Încă de la primele imnuri vedice, unitatea e întruchipată de triada zeităţilor hinduse: Brahma - creatorul, Vishnu - păstrătorul, Shiva - distrugătorul; Brahma personifică actul creaţiei în sine, Vishnu şi Shiva îşi asumă pe rând rolul de a distruge şi de a crea. Sunt semnificaţii însuşite din însăşi ambivalenţa ciclului vieţii şi al morţii, al binefacerii şi al dezastrului, infinite în succesiunea lor.

Fiecare indian deține convingerea că, în spiritul tradiţiei vedice, comportamentul lui ajută la împlinirea legii interne a Universului, nu urmăreşte evitarea pedepsei ori căutarea recompenselor vreunei zeităţi, nici urcarea fiinţei lui pe scara ierarhică a existenţei. Învăţarea cu stricteţe a imnurilor sfinte, îndeplinirea riguroasă a ritualurilor de jertfă, recitarea exactă a formulelor de rugăciuni se datorează credinţei nestrămutabile a indianului în puterea lor. Toate acestea silesc pe zei să acorde omului ceea ce le cere: "viaţă lungă, avere şi urmaşi" (Simenschy, Th., 1978). Găsind că în această lume deosebirea dintre om şi zeu nu e calitativă, ci cantitativă, Mircea Eliade explica: "Zeul e mai liber decât omul, dar libertatea lui nu e un dar intangibil - ci un trofeu la îndemâna oricui care se înarmează cu o tehnică magică (indienii spun «mistică») şi cu lumina adevăratei cunoaşteri." (Eliade, M., 1994).

Zeii hinduși poartă mereu pecetea virtuţilor şi păcatele oamenilor. Zeul este figura rădăcină, tatăl, dar reprezintă elementul pasiv - zeița este sursa energiei activatoare, a dinamismului timpului, fără ea nu există perechea, contrastul, acel tot întregit prin contopirea a două unităţi complementare. Astfel, eroul şi eroina de epopee, modele de viaţă pentru întreaga societate indiană, sunt în esenţă unul "care s-a întregit cu bucuria şi triumful cu care merg elementele chimice unul spre altul" (Malița, M., 1975). Acest adevăr etern uman stă în fruntea valorilor umane. Individul singur, indiferent de sex, nu este creator, resimte nevoia complexă de aparţinere, de unire, prin dăruire, prin sacrificiu. Căutarea întregirii printr-o altă fiinţă, prin identificarea între tu şi eu reprezintă esenţa dragostei.

Bibliografie:

Angot, Michel (2002), India clasică, Editura BIC ALL, Bucureşti.

Auboyer, Jeannine (1967), Viaţa cotidiană în India antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Daniel, Constantin (1976), Orientalia mirabilia, vol. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Eliade, Mircea (1994), Erotica mistică în Bengal, Editura Jurnalului literar, Bucureşti.

Eliade, Mircea (1934), Oceanografie, Editura Cultura poporului, Bucureşti.

Maliţa, Mircea (1975), Cuvânt înainte la Mahābhārata. Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti, tălmăcire de Ion Larian Postolache şi Charlotte Filitti, Editura Albatros, Bucureşti.

Nehru, Jawaharlal (1956), Descoperirea Indiei, Editura de Stat pentru Literatură politică, Bucureşti.

Simenschy, Theofil (1978), Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.