Studiu de specialitate: Simboluri spaţiale autohtone

ProEtica- Revistă Culturală

ISSN 2734-8954

ISSN-L 2734-8954

04.11.2021

Studiu de specialitate: Simboluri spaţiale autohtone

Roxana Gal, prof. Limba și literatura română,

Liceul Tehnologic Hîrlău

În cadrul riturilor de trecere caracteristice celor trei momente importante din viaţa omului - naşterea, căsătoria, moartea - se întâlnesc elemente ce dobândesc o simbolistică aparte, în funcţie de ritualul în care sunt integrate. Sunt elemente definitorii pentru spaţiul desfăşurării ceremoniilor şi gesturilor rituale şi primesc adeseori semnificaţii temporale, tocmai datorită faptului că înlesnesc trecerea de la o stare la alta. Elemente spaţiale cu bogată încărcătură magico-simbolică sunt: masa rituală, fusul, vatra, fereastra, oglinda, prosopul, pragul sau poarta, lumânarea, drumul, dar şi o serie de acte ritualice, ce presupun o anumită procesualitate şi interacţiune umană, precum şezătoarea, hora.

Masa rituală este întalnită atât în cadrul riturilor de naştere şi de botez ale nou-născutului, cât şi în desfăşurarea ceremoniilor nupţiale.

Masa ursitoarelor, din cadrul ritualului de naştere, este pregătită de regulă de naşă şi de moaşă, aşezată în camera alăturată mamei şi pruncului pe care se pun un caier de lână sau cânepă, o furcă şi un fus. Se mai numeşte masă de lehuză şi este adresată persoanelor misterioase care vin să ursească soarta copilului. În tradiţia noastră folclorică, ursitoarele intră în categoria torcătoarelor: una toarce firul vieţii, a doua îl deapănă şi a treia îl taie, îl curmă, ea fiind identificată cu moartea.

Masa cese desfăşoară la primirea mirilor în casa părinţilor băiatuluireprezintă o punte ce stabileşte o comuniune între cei de faţă. După ce dansează de trei ori în jurul ei, mirii sunt aşezaţi în capul mesei. Are loc apoi masa cununiei tinerilor, o masă de despărţire, la care participă fetele şi feciorii cu care mirii au petrecut până atunci, la care nu se dau daruri. Masa cea mare sau masa darurilor, ospăţul reprezintă petrecerea la care participă numai gospodarii căsătoriţi, un moment de comuniune. Are rolul unei petreceri iniţiatice a tinerilor în mijlocul cărora se vor integra. Darurile au rostul de a netezi drumul spre noua existenţă la casa lor.

Poarta şi pragul marchează trecerea din exterior spre interior, dintr-un spaţiu profan într-un spaţiu consacrat. Spaţiul de dincolo de poartă este profan în relaţie cu cel din interiorul curţii. În cadrul practicilor săvârşite imediat după deces, care au rosturi apotropaice sau de purificare, se deschid uşile şi ferestrele imediat ce s-a produs decesul pentru că se crede că sufletul zbuciumat trebuie să găsească drumul mai repede, sau se iese cu lumânarea, se trasează un cerc magic, înconjurând casa de trei ori şi se merge până la poartă. Trecerea pragului, traversarea acestuia era un moment esenţial al ritualului de înmormântare. O credinţă românească evidenţiază foarte clar acest lucru - de astă dată trecerea pragului fiind momentul implacabil de ruptură: "mortul vede tot ce-i în casă şi ştie, până ce vine preotul. Cum pune preotul piciorul pe prag, nu mai ştie" (Papadima, O, 1994). Poarta este spaţiul ultim care are mai multe semnificaţii: sufletul trebuie să plece dincolo ca să nu facă rău (în cazul în care este stăpânul casei), să nu risipească avutul, să nu pătrundă duhuri rele. De asemenea, se consideră că nu este bine să faci niciun fel de târg pe pragul porţii, nici să şezi pe el, deoarece acolo se ascunde dracul (cf. Mușlea, I, Bîrlea, Ov,. 1970).

În multe credinţe se specifică faptul că sub prag se află şarpele casei, ipostaziere a duhului protector al casei. "Pragul îşi are păzitorii săi: zeităţi sau spirite care apără intrarea şi de oamenii răi, dar şi de duhurile malefice. Pe acest prag se oferă sacrificii zeităţilor păzitoare" (Eliade, M, 1995). La români, şarpele casei este frecvent sculptat pe stâlpii porţilor, pictat pe fundul blidelor din lut smălţuit sau modelat în tencuiala pereţilor casei. Dormitul noaptea cu capul pe prag, la limita dintre cele două lumi, este sancţionat prin producerea de infirmităţi de către ceasul nopţii (cf. Antonescu, R., 1994).

Fereastra este un spaţiu sacralizat, un fel de uşă, "o intrare neregulamentară în casă, într-un orice fel de spaţiu, într-o altă lume, mai mult sau mai puţin îndepărtată" (Olteanu, A., 1998). Ca o uşă deschisă spre o altă lume este privită fereastra într-o multitudine de ritualuri, existând credinţa că nu e bine să te uiţi pe fereastră din exterior; încălcarea acestei interdicţii ar atrage afecţiuni ale ochilor sau chiar orbirea. Fereastra este receptată ca spaţiu sacralizat şi în practicile oraculare. Astfel, se spune că tot ce se aude la fereastră se îndeplineşte. În ajunul Anului Nou se pun la fereastră sau la baza hornului atâtea bucăţi de pâine câte fete hotărâte să-şi afle ursitul sunt. Fereastra este unul dintre locurile tipice de apariţie a personajelor mitologice. Se spune că strigoii, sufletele morţilor pot intra în casă pe fereastră.

Oglinda este un spaţiu de trecere. "Interdicţia de a nu te uita în oglindă după apusul soarelui este foarte răspândită: la români, aromâni, francezi, italieni, germani, englezi etc., motivul cel mai des invocat fiind apariţia chipului diavolului" (Olteanu, A., 1998).În cadrul practicilor săvârşite imediat după deces se acoperă oglinda, spaţiu nefast deschis, pentru că cei care intră şi ies din casă, prin oglindire într-un spaţiu contaminat de moarte, prin dedublarea imaginii, pot fi luaţi şi ei pe tărâmul celălalt. Acest lucru se făcea şi pentru ca mortul să nu se vadă în ea (probabil, pentru a nu-şi găsi acolo un refugiu) şi să revină în casă ca stafie, de câte ori este lună nouă. (Ciauşanu, Gh. F., 2007). Oglinda deţine şi puteri divinatorii, astfel existând credinţa că "o fată care posteşte întreaga zi a Crăciunului până la miezul nopţii, nu spune niciun cuvânt toată ziua şi priveşte atunci în oglindă, nu se vede pe sine, ci îşi vede ursita" (Gorovei, A, 1990). În seara Anului Nou, fetele iau o lumânare de la Paşti, se duc la fântână, se apleacă cu lumânarea aprinsă scrutând oglinda apei pentru a-şi vedea ursita.

Hora este cel mai complex şi mai semnificativ rit ce ţine de cultul solar, ea este o reprezentare a cercului. Pentru noi, hora reprezintă factorul permanenţă al culturii române în necontenit proces de evoluţie, din preistorie până astăzi deoarece conţinutul ei se răsfrânge în toate planurile culturale, de la riturile magico-mitologice până la filosofia populară. Intrând în cadrul riturilor de trecere, hora reprezintă pentru români un adevărat fenomen legat de mentalitatea arhaică. Nu este vorba doar de o matrice stilistică, ca în Spaţiul mioritic de Lucian Blaga, ci de ceva mai mult, de o tematică magico-mitologică proprie poporului român, de un mod de a concepe viaţa şi lumea. Nu este vorba doar de o horă profană, ci şi de o horă sacră, ce se desfăşura în trecut în sensul mişcării soarelui pe cer, ridicarea mâinilor în dans semnificȃnd preamărirea soarelui, iar baterea pământului cu piciorul - invocarea fertilizării ogoarelor, lumina şi energia solară (cf. Vulcănescu, R., 1985).

Hora este considerată în tradiţia românească strâns legată de riturile de iniţiere. Fetele erau scoase la horă la 15-16 ani de către un vătaf, un băiat cu intenţii serioase, naşul de botez ori o rudă apropiată. În cadrul ritualurilor de nuntă, hora ce avea loc la casa băiatului semnifica consacrarea spaţiului.

Bibliografie:

Antonescu, Romulus (1994), Simbolica locuinţei ţărăneşti, Editura Museion, Bucureşti.

Ciauşanu, Gh. F. (2007), Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, Editura Saeculum I. O., Bucureşti.

Eliade, Mircea (1995), Spaţiul sacru şi sacralizarea lumii, în Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti.

Gorovei, Artur (1990), Descântecele românilor, în vol. Folclor şi folcloristică, Chişinău, Ed. Hyperion.

Muşlea, Ion, Bîrlea, Ov. (1970), Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti.

Papadima, Ovidiu (1994), O viziune românească asupra lumii, Editura Saeculum I. O., Bucureşti.

Olteanu, Antoaneta (1998), Metamorfozele sacrului. Dicţionar de mitologie populară, Editura Paideia, Bucureşti.

Vulcănescu, Romulus (1985), Mitologie română, Editura Academiei, Bucureşti.