Studiu de specialitate: Simbolistica acvatică în „Iona“ de Marin Sorescu

ProEtica- Revistă Culturală

ISSN 2734-8954

ISSN-L 2734-8954

04.11.2021

Studiu de specialitate: Simbolistica acvatică în "Iona" de Marin Sorescu

Roxana Gal, prof. Limba și literatura română,

Liceul Tehnologic Hîrlău

Apa, ca element al naturii terestre, este adesea prezentă în literatură, căpătând valenţe noi în funcţie de curente cultural-literare, de imaginarul propriu creatorului. Pentru clasici, apa face parte din decor. Romanticii iubesc, plâng, se regăsesc în liniştea şi claritatea lacului sau, dimpotrivă, în cursul învolburat al râului. Simboliştii, cei dintâi moderni, resimt apa ca pe o substanţă erozivă, generatoare de disperare, de isterie.

Marin Sorescu, creatorul ce tinde să se înscrie în tiparul canonicului fără canon, atribuie apei semnificaţii inedite în texte dramatice ca "Iona", "Matca" şi în versuri precum cele din volumul "Apă Vie, Apă Moartă". În teatrul său, "miticul, poeticul şi simbolicul sunt pilonii care sprijină o arhitectură expresionistă sugerînd cu gravitate varii ipostaze ale condiţiei umane" (Pruteanu, G., 1975), iar în profunzimea poeziei sale se ascunde - în ciuda reputaţiei de iconoclast, de nonconformist - un sentimental.

Teatrul poetico-alegoric sorescian oferă prin "Iona" o meditaţie asupra destinului uman, ilustrând strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate spre a-şi simţi libertatea, spre a-şi regăsi identitatea. Textul are la origine mitul biblic al lui Iona, în care pedeapsa cerească se realizează prin elemente acvatice: nesocotind porunca divină, Iona s-a ascuns pe o corabie; fiind cauza unei furtuni pe mare, el va fi aruncat în valuri de către corăbieri, apoi înghiţit de un chit şi astfel îşi va petrece trei zile şi trei nopţi în burta acestuia, în pocăinţă.

Povestirea biblică se regăseşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar. Opera lui "vizează ordinea însăşi a lumii, şi astfel viziunea halucinantă se încarcă de tragic" (Simion, E., 1979). Drama-parabolă încifrează sensuri filosofice, politice, definind condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care nu o va afla vreodată. Sorescu propune un text cu un singur personaj, care "vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi cum ar fi două personaje" (Sorescu, Marin, 2006), un erou cu funcţie simbolică aşadar.

Compoziţia piesei este determinată de alternarea afară - înăuntru în mod cu totul aparte; toposul se defineşte prin imaginar, peştele, marea, plaja şi şirul nesfârşit de burţi de peşte fiind metafore ale existenţei umane, ale singurătăţii, ale limitării, precum şi prin reflecţii care descriu spaţiul închis, psihologic al protagonistului.

Ipostaza iniţială a eroului dramei este cea de pescar, omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care simbolizează libertatea, aspiraţia, chiar deschiderea spre un orizont nelimitat. Perspectiva aceasta este însă iluzorie, autorul precizând în didascalii: "apa, nişe cercuri făcute cu creta" (Sorescu, M., 2006). Iona trăieşte în fapt drama unui ratat, unui damnat. Deşi îşi doreşte să prindă peştele cel mare, el prinde numai "fâţe". Pentru a rezolva neputinţa impusă de destin, are mereu alături un acvariu din care să pescuiască peştii care au mai fost prinşi o dată, semnificând faptul că omul lipsit de realizări, ghinionist se refugiază în micile bucurii cunoscute, retrăindu-le. Şi dacă se dovedeşte că marea îi oferă doar iluzii, acvariul îi acordă o soluţie de supravieţuire, în limitele date. Consolându-se, obişnuindu-se, cei captivi ajung să se raporteze doar la universul imediat apropiat, în care "dau veseli din coadă" (Sorescu, M., 2006).

Într-o altă ipostază, cea de peşte, Iona priveşte marea care îl tentează, îl fascinează prin "tot felul de nade, frumos colorate" (Sorescu, M., 2006), care se dovedesc adesea capcane, pericole. Iona îşi asumă această existenţa în care "înotăm (...) atât de repede, încât părem gălăgioşi" (Sorescu, M., 2006) şi, ca tot omul, îşi doreşte să "înghită" cea mai mare dintre nade, dar totul rămâne la nivel de speranţă. Pe nesimţite, ne îndreptăm în grabă către o altă graniţă, cea între viaţă şi moarte şi visul nostru se sfârşeşte prea curând pentru că "ni s-a terminat apa" (Sorescu, M., 2006). Finalul tabloului I îl prezintă pe Iona trecând una dintre graniţe, pe care o percepe iniţial ca pe o vamă existenţială. Îndârjit, se luptă, strigă după ajutor, însă zbuciumul său este zadarnic.

Obişnuit să fie amăgit şi să se amăgească, omul ignoră limitele atât de evidente, devine visător şi, dorind să răscumpere cumva nimicnicia vieţii sale, se simte ispitit să construiască "o bancă de lemn în mijlocul mării" (Sorescu, M., 2006), pe care să se refugieze de furtuni "pescăruşii mai laşi" şi să se odihnească vântul. Iona are astfel revelaţia propriului ideal. "Construcţia grandioasă", considerată de creatorul ei "un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului" (Sorescu, M., 2006), sugerează nevoia de echilibru, de respiro spre regăsirea sinelui.

Apa e purtătoare de speranţe - de cele mai multe ori deşarte - şi în secvenţa în care Iona adoptă încercarea de salvare proprie naufragiatului. E conştient însă că în marea de probleme în care te-ai afundat tu nu va intra nimeni pentru a te scoate la liman: "Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine - niciunul"(Sorescu, M., 2006). De aceea Iona găseşte acum că salvarea sa este regressus ad uterum, întoarcerea la origini, având ca finalitate regenerarea, renaşterea simbolică.

Viziunea universului ca o serie de cercuri concentrice nu îi oferă individului poziţia unui centrum mundi, ci a unui captiv. Adevărata salvare se va înfăptui prin gestul său final, căci "întoarcerea cuţitului împotrivă-şi trebuie interpretată simbolic!" (Manolescu, N., 1968). Moartea voluntară a protagonistului e o biruinţă a omului care şi-a depăşit condiţia, a celui care a găsit o ieşire dintr-o situaţie-limită. Text cu certe aluzii la regimul coercitiv comunist, piesa oferă prin final nu un semn al înfrângerii, al slăbiciunii, ci dovada unui triumf. În ansamblu, opera este o amplă metaforă având drept nucleu motivul singurătăţii în contextul existenţei omului modern şi al recţiilor lui faţă de cercurile date.

Bibliografie:

Manolescu, Nicolae (5 oct. 1968), Triumful lui Iona, în Luceafarul.

Pruteanu, George (iunie 1975), Marin Sorescu, deocamdată, în Convorbiri literare, nr. 6.

Simion, Eugen (1979), Scriitori români de azi, Editura Cartea Româneascǎ, Bucureşti.

Sorescu, Marin (2006), Setea muntelui de sare, Grup Editorial ART, Bucureşi.