Studiu de specialitate: Erosul – dimensiuni, percepții, reprezentări

ProEtica- Revistă Culturală

ISSN 2734-8954

ISSN-L 2734-8954

04.11.2021

Studiu de specialitate: Erosul - dimensiuni, percepții, reprezentări

Roxana Gal, prof. Limba și literatura română,

Liceul Tehnologic Hîrlău

Omul este produsul biologic şi cultural al diverselor forme de manifestare a iubirii. Umanizarea omului este, în mare, expresia realităţii dragostei prin interacţiuni între tendinţe, instincte, sentimente. Iubirea, dragostea, erosul, oricum am numi acest complex de funcţii bio-psiho-sociale, are dimensiuni universale, reprezintând baza întregii deveniri a lumii.

Adevăr etern, erosul se dezvoltă într-o diversitate de forme şi manifestări, în funcţie de epocă, de popor, de individ: în Antichitate era perceput drept boală (atunci când depăşea limita plăcerii obişnuite), mai târziu era considerat spiritualizare supremă (ascensiunea dantescă sub călăuzirea Beatricei), a fost imortalizat ca pasiune (ideologia curtenească), apoi a fost înțeles ca participare la suferinţa altuia (cf. Schopenhauer, dragostea fără milă e doar o formă a egoismului) etc. În încercarea de a cerceta istoria erosului, scriitoarea franceză Marcelle Tinayre observa că "Fiecare timp, fiecare rasă, fiecare popor îi va imprima o formă şi un limbaj particular. Fiecare cuplu va crede că îl recreează în felul său. Şi totuşi, acesta va fi amorul, amorul însuşi" (Tinayre, M., 1992). Prin frumuseţe, prin măreţie, intensitate, prin sacrificiu şi tragism, iubirea distruge barierele temporale, spațiale, culturale, sociale, afirmându-și esența: depăşirea sinelui şi contopirea cu celălalt.

Prin puterea sa unificatoare, iubirea este principiul cosmic universal. Această viziune filosofică îşi are rădăcinile în Antichitate, în Vedele indiene şi Theogonia lui Hesiod: "La început a fost Haosul, mai apoi pământul cu piept puternic, sălaş (...) al nemuritorilor care locuiesc pe vârfului Olimpului înzăpezit; apoi întunecatul Tartaros aflat sub adâncurile pământului imens; în sfârşit Eros, cel mai frumos dintre zeii nemuritori, Eros care înduioşează sufletele şi, cuprinzând inima tuturor divinităţilor şi a tuturor oamenilor, le învinge voinţa înţeleaptă" (Biberi, I., 1974). Prin puterea sa unificatoare, iubirea "a transformat Haosul în Cosmos, introducând în lume armonia şi unind atomii elementelor în agregate şi cristale, creând mai apoi viaţa, diversificată în plante, animale şi oameni." (Biberi, I., 1974).

Prin integrarea unor perspective psihologice, etice, estetice, învăţătura orientală definește două dimensiuni ale erosului: Raga - sentimentul egoist şi posesiv, ce implică senzualitate și Metta - iubirea dezinteresată, accesibilă numai dincolo de Raga şi de Doza (ură). Distincţia aceasta este reluată de unele viziuni filosofice (stoicismul) şi religioase (creştinismul) care consideră renunţarea la plăcere şi înfrânarea pasiunii premise ale dobândirii Binelui suprem. În Evul Mediu se formulează opoziția dintre Dragostea-dorinţă (Amor concupiscentiae) şi Dragostea-generoasă (Amor benevolentiae/ Amor beneficentiae). Din perspectiva efectelor iubirii în plan psihologic, studiile atestă două tipuri de iubire: captativă sau de concupiscenţă, cu accent pe dorință, prin care se cere insistent afecţiunea celuilalt, şi oblativă sau de bunăvoinţă, care se oferă total, necondiționat, fără așteptări.

În mitologia indiană există un zeu al dragostei senzuale, Kama, care a apărut ca o necesitate cosmică de atracţie şi unificare, asemeni lui Eros, "cel mai puternic dintre zei" (Hesiod) în mitologia greacă. Însă gândirea indiană, considerând că dragostea senzuală robeşte simţurile, nu l-a învestit cu puterea de a stăpâni deopotrivă muritorii și nemuritorii. Astfel, a apărut în pateonul indic Kandarpa, zeul iubirii mistice. Există un adevărat cult al iubirii în lumea indiană şi "toată eflorescenţa de rituri erotice, toată acea orgie mistică şi ceremonială" (Eliade, M., 1994) urmăreşte de fapt unirea sufletului individual cu cel universal, prin dragoste. Literatura erotică a acestui neam este văzută ca impură de superficialitatea străinilor, însă ceea ce pare senzualitate este de fapt magie, ceea ce pare erotică deşănţată e în realitate ceremonial. În ochii curaţi ai indienilor, rolul textelor prin care poeți și filosofi exaltă iubirea este de "a transforma omul normal - angrenat în fiziologie, însetat de voluptate dar robit ei (...) - într-un om liber, stăpânul voluptăţii sale, adică într-un zeu" (Eliade, M., 1994). Iubirea nu se limitează la corporalitate, este ridicată în plan spiritual. Prin exerciţii de ritual, erosul sacral impune şi consfinţeşte erosul inimii.

Cei mai mulți dintre gânditorii occidentali au evidențiat relaţia dintre eros și civilizaţie în context european, ignorând rolul civilizaţiilor orientale. Conform tezelor lui Stendhal, reluate de către Denis de Rougemont în secolul al XX-lea, Asia brahmanică, în speţă India, este străină de culmile adevărate ale iubirii, pasiunea intensificată până la jertfa de sine. Însă iubirea-pasiune, asociată adesea cu mitul curtenesc, tipar mental occidental, își are rădăcinile în străvechea cultură indiană, conform căreia partenerii tind să se contopească într-o singură fiinţă, să întregească un tot - "soţul este una cu soţia" (Manu, IX, 45). O astfel de imagine a lumii indiene pare mai degrabă idealizată, în contrast cu imaginea clasică fixată în percepția occidentală, în care iubirea e stăvilită de societate, de legi scrise sau nescrise: căsătoria e hotărâtă de părinţi înainte de pubertatea copiilor, iubirea dintre doi tineri din caste diferite este interzisă. Însă pentru a înțelege corect un univers mental trebuie să pătrunzi "în chiar miezul lui, pentru a ajunge, de acolo, la toate valorile care le implică" (Eliade, M., 1995).

Deschiderea spirituală proprie lumii indiene permite împlinirea iubirii profunde, absolute, până la jertfa de sine. Căci iubirea presupune unitatea în spirit, nu în forme sociale, politice, financiare etc.. Ea rămâne în fruntea valorilor umane indiferent de moravurile lumii, schimbarea civilizaţiilor ori succesiunea culturilor.

Bibliografie:

Bataille, Georges (2005), Istoria erotismului, Editura Trei, Bucureşti.

Biberi, Ion (1974), Eros, Editura Albatros, Bucureşti.

Descartes, René (1984), Pasiunile sufletului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Eliade, Mircea (1994)Erotica mistică în Bengal, Editura Jurnalului literar, Bucureşti.

Eliade, Mircea (1995), Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti.

de Rougemont, Denis (1987), Iubirea şi Occidentul, Editura Univers, Bucureşti.

Tinayre, Marcelle (1992), Istoria iubirii, Casa de editură şi presă Viaţa Românească, Bucureşti.