Strigoii

ProEtica- Revistă Culturală

 ISSN 2734-8954
 ISSN-L 2734-8954

29.03.2021

Strigoii

la granița dintre viață și moarte

Ceorap Ana Georgiana- profesor de limba și literatura română

Școala Gimnazială Piatra Șoimului, Neamț

Mitologia morții este cea mai arhaică formă de mitologie posibilă și una dintre cele mai îmbelșugate în semnificații. De-a lungul istoriei, pretutindeni în lume, imaginarul morții și al destinului morții se exprimă și capătă formă în cele mai diverse moduri: de la simplul vis la viziunea extatică, până la apariția neașteptată a defuncților

Cel mai temut dintre morții care nu și-au găsit liniștea este strigoiul. El are apariții neașteptate, care determină suferință celor vii. Dacii considerau strigoii reprezentarea răului, spiritele celor adormiți ale căror fapte nu au fost demne de intrarea în " Împărăția lui Zamolxe". Termenul de strigoi provine în limba română din latinul "strigosus" ( descărnat) sau de la "striga", care înseamnă bufniță, fermecătoare, duh rău.

După deces, porțile raiului sau ale iadului se deschid, iar sufletul merge către una dintre cele două, după câte fapte bune, respectiv rele a făcut. Însă, în ceea ce-i privește pe strigoi, ei au un statut incert, rămânând la granița dintre cele două lumi. " Îndată după moarte, sufletul se așează la streșina casei, pe pânza albă a steagului înfipt acolo, până la înmormântare, până se mătură casa. După înmormântare, sufletele călătoresc timp de șase săptămâni sau patruzeci de zile pretutindeni, pe unde răposatul a umblat în viață și apoi își ia zborul în văzduh, spre vămile sale, singur sau purtat de îngeri, spre a-și lua locul hotărât de dreapta judecată a lui Dumnezeu"[1] . Însă, există posibilitatea ca sufletul mortului să nu fie mulțumit de toate ritualurile care i s-au făcut în cele patruzeci de zile cât se afla în acel spațiu liminal și, pentru a-și convinge rudele să-i facă pe plac, el rămâne un timp mai îndelungat în acest spațiu de graniță, bântuindu-i pe cei rămași în viață.

În lucrarea Flclorul obiceriurilor familiale din Moldova[2], Ion H. Cuibotaru discuta de ipostaza mortului viu atunci când decedatului nu i s-a aordat atenția cuvenită și a a fost îngropat în condiții improprii. Mai mult, lipsa ritualurilor necesare atrage după sine un blestem, care poate acapara mai multe generații. De aceea, familia decedatului, în primele zile după moartea defunctului, înfăptuiește toate rânduielile ca să mulțumească mortul și pentru ca sufletul să își găsească odihna veșnică.

De cele mai multe ori, sufletul apare în visuri, pentru a-i transmite celui rămas în viață că duce lipsă de ceva. "Dacă, de pildă, mortul de curând îngropat se arată gol, însemna că sufletul este dezbrăcat, nu-și are straie date de pomană. I se dă ceva îmbrăcăminte, și astfel se duce. Dacă-i flămând, i se dă măncare, iar de-i însetat, i se dă să bea"[3] . Limbajul strigoilor este alcătuit din zgomote sinistre sau frânturi de voci mai mult sau mai puți inteligibile. Sunt situații când un strigoi e capabil să comunice clar , dar de cele mai multe ori evită să se arate în întregime.

Comunitatea era datoare să vegheze la îndeplinirea tuturor ritualurilor. Oamenii nu veneau doar din simplă curiozitate. Dispariția unui membru perturba sistemul relațiilor grupului, iar obiceiurile de înmormântare asigurau integrarea defunctului într-o nouă dimensiune, care excludea posibiltatea întoarcerii sale printre cei vii ca spirit malefic.

Nu toți "morții vii" se lasă văzuți de cei vii. Unii oameni susțin că doar au auzit un zgomot sau o voce ce părea a fi a strigoiului. Când mortul este vizibil, el seamănă cu o persoană și "prezintă trăsăturile și vârsta pe care le avea în momentul când a murit"[4].Și astfel poate fi recunoscut de către persoana căreia i s-a arătat. Altă dată, decedatul ia forma unui obiect material , cum ar fi o claie de fân sau a unui animal ( un Câine, o reptilă,o pasăre, un cal etc.).Uneori, aceste metamorfoze se cred că ar arăta evoluția stării spirituale a decedatului.

De aceea , în primele zile când defunctul stă în casă, în sicriu, nu e bine să se afle prin preajmă vreun animal, deoarece sufletul defunctului ar putea intra în el : atunci când sufletul "se zbate și se muncește , ca să iasă afară , în izbirea sa, să nu se bage cumva în vreu câne sau mâță, căci sufletul, după ce se desparte de corp, nu se duce de-a dreptul în cer, ci adeseori se vâră în animal precum și alte obiecte, unde petrece apoi un timp mai îndelungat"[5]. Așadar, reiese faptul că dacă sufletul mortului intră într-un animal, iar apoi vrea să se răzbune pe cei vii, defunctul le va apărea acestora în trupul de animal în care a intrat

După moartea unei persoane, oamenii apelează la diferite practici, la diferite rituri , cu scopul de a orienta sufletul defunctului către lumea "de dincolo", întrucât știm că ar putea trece foarte ușor hotarul dintre cele două lumi, dintre viață și moarte.

Un obicei care se practică de foarte multă vreme și care se mai întâlnește în multe locuri și astăzi , este priveghiul. Acesta are scopul de a îmbuna sufletul celui mort și de asemenea, are un rol apotropaic, de protecție împotriva spiritelor malefice . De asemenea, împiedică sufletul defunctului să acționeze în mod negativ asupra celor rămași în viață. Ion H. Ciubotaru e de părere că : "priveghiul netezește calea către momentul despărțirii, a marii treceri din lumea știută în cea neștiută" [6]. Un alt obicei este și datul "peste groapă" sau "vama îngropării". Aruncarea păsărilor pe deasupra mormântului în cruciș simbolizează ruperea legăturilor dintre decedat și lumea pământeană.

Pentru liniștea comunității, "mortul viu" trebuie împiedicat să revină printre cei vii. Dar, mai întâi de toate, trebuie identificat. O metodă de a descoperi un strigoi este să duci un cal la un mormânt și dacă acesta nechează înseamnă că cel din mormânt e strigoi. I se bate un par de lemn în inimă sau i se scoate inima și cu ea se ung toți membrii familiei. Mai mult, este obiciul de a se dezgropa mortul de șapte ani pentru a vedea dacă este putrezit, în caz contrar era strigoi. Preotul trebuia să facă slujbe pentru a reda liniștea defunctului.

În mitologia românească strigoii ocupă o poziție semnificativă și reflectă credința în nemurirea sufletului, moștenită de la daci. Acești morți vii sunt reminescențe ale practicării unor cutume străvechi, cu rol apotropaic în viața oamenilor.

BIBLIOGRAFIE:

• Ciubotaru H. Ion : "Folclorul obiceiurilor familial din Moldova", editura Universitații Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1986.
• Simion Florea Marian : "Mitologie românească" ,editura Paideia, București , 2000.
• Pamfile Tudor : "Mitologia poporului român", editura Vestala, București, 2006.

Note de subsol:

[1] Tudor Pamfile, "Mitologia poporului român", editura Vestala, București, 2006, pagina 620.

[2] Ed. Uni.Al.I.Cuza, 1986, pagina III.
[3] Tudor Pamfile , "Mitologia poporului român", editura Vestala, București, 2006, pagina 620.
[4] Idem. pagina 234.
[5] Simion Florea Marian, " Mitologie românească" ed. Paideia, București, 2000, pagina 46.[6] Ion H. Ciubotaru, " Folclorul obiceiurilor familiale din Moldova", ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1986, XXVI.