Strategii de sprijin în învățare pentru copiii cu autism

Introduceți textul aici...

ProEtica- Revistă Culturală

ISSN 2734-8954

 ISSN-L 2734-8954

11.02.2022

STRATEGII DE SPRIJIN ÎN ÎNVĂȚARE PENTRU COPIII CU AUTISM

Prof. înv. preșcolar: Munteanu Daniela Alexandra

G.P.P., Nr.1, Căsuța Piticilor, Horezu, Județul Vâlcea

Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății. (N. Iorga)

Cuvântul AUTISM provine din limba greacă, "autos", însemnând "sine" sau "eul propriu" și a fost introdus în psihiatrie în anul 1911 de către psihologul E. Bleurer.

Autismul este o tulburare de dezvoltare considerată drept una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Autismul este tulburarea centrală din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de spectrul tulburărilor autismului/autiste sau de tulburări pervazive de dezvoltare. Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestări, presupuse a fi rezultatul unor disfunctionalități de dezvoltare ale sistemului nervos central sau genetice. Cauzele specifice sunt încă necunoscute.

Autismul nu este o boală, ci o tulburare de comportament, din acest motiv diagnosticul nu poate fi pus prin analize de sânge, analize ADN sau alte investigaţii clinice. Singurul mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de autism este prin analizarea comportamentului copilului. De aceea, implicarea părintelui este esenţială, pentru că el trebuie să observe primul dacă apare ceva anormal în dezvoltarea celui mic. Autismul poate aparea în toate tipurile de familii, indiferent de mediu social, rasă, etnie si este de 4 ori mai întâlnit la baieti decât la fete.

Conform DSM V (Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale), criteriile de diagnosticare sunt:

1. Deficite persistente în comunicarea socială și interacțiunea socială în toate contextele, în toate cele trei arii de mai jos:

- Deficite în reciprocitatea socio-emoțională: pornind de la manifestări de apropiere socială anormală și imposibilitatea menținerii unei conversații din cauza lipsei de reciprocitate afectivă, emoțională, de interese și ajungând până la absența totală de inițiativă în interacțiunile sociale.

- Deficite în comportamentele de comunicare nonverbală folosite în interacțiunea socială: pornind de la comunicare nonverbală și verbală foarte slabă (anormalități în contactul vizual, limbaj corporal) sau deficite în înțelegerea și folosirea comunicării nonverbale și până la absența completă a expresiilor faciale și a gesturilor în comunicare.

- Deficite în dezvoltarea și menținerea relațiilor sociale (în afara relațiilor cu anturajul, îngrijitorii): pornind de la dificultăți de adaptare ale comportamentelor în funcție de contextele sociale diferite, dificultăți în participarea la jocuri imaginative și la formarea prieteniilor până la absența totală a interesului pentru ceilalți oameni.

2. Comportamente, interese și activități restrictive, repetitive (stereotipe), manifestate în cel puțin două dintre următoarele arii:

- Vorbire, mișcare motorie și utilizare de obiecte în mod stereotip (repetitiv): precum simple mișcări stereotipe, ecolalia, utilizarea repetitivă a obiectelor, utilizarea de secvențe idiosincratice.

- Atașament excesiv la rutină, comportamente și vorbire ritualizate sau rezistență excesivă la schimbare: de pildă ritualuri motorii, insistență în a mânca aceeași mâncare, în a merge pe același drum, folosirea acelorași întrebări sau apariția stresului la mici schimbări.

- Interese fixiste, restrictive manifestate cu o concentrație maximă, o intensitate anormală: precum atașament/ preocupare puternică pentru obiecte neobișnuite, interese excesive manifestate cu perseverență.

- Hiper - sau hiporeactivitate la stimuli senzoriali sau un interes neobișnuit pentru caracterul senzorial al mediului (de pildă, indiferență la durere/căldură/frig, reacții neobișnuite la anumite sunete sau texturi, atingere sau mirosire excesivă a obiectelor, fascinație pentru lumină sau pentru învârtirea obiectelor).

- Simptomele trebuie să fie prezente din copilăria timpurie (chiar dacă nu se manifestă integral până în momentul în care cerințele sociale depășesc capacitățile limitate).

Intervenția timpurie este cheia obținerii unor rezultate optime pentru copiii cu autism. Cercetările de specialitate au demonstrat ca perioada maximă de dezvoltare a creierului uman se afla între 0 si 3 ani, fapt ce demonstrează că perioada în care este indicat să se înceapă intervenția terapeutică este necesar să se găsească în acest interval.

Drept cauze ale apariţiei autismului se presupun a fi şi factorii de mediu, de exemplu: toxine, metale grele, poluanţi în atmosferă şi apă, boli în perioada prenatală sau postnatală, reacţii la anumite vaccinuri, intoleranţe alimentare etc. Însă niciuna dintre teorii nu este pe deplin validată. Se cunoaşte însă că nu părinţii sunt aceia care, prin modul în care relaţionează cu copiii cauzează autismul acestora. Copiii fie se nasc cu această tulburare, fie cu potenţialul de a o dezvolta în anumite condiţii, nu se ştie cu exactitate care.

Integrarea unui elev cu tulburare de spectru autist în învăţământul de masă necesită adoptarea unor strategii prin care să se faciliteze adaptarea elevului la mediul şcolar. Integrarea unui elev cu TSA în şcoala.

Atunci când este vorba despre integrarea copilului cu autism la grădinița sau școala este important ca familia sa aibă o părere cat mai obiectiva despre nivelul real de dezvoltare al copilului si care este mediul cel mai potrivit unde copilul poate evolua si se poate simți confortabil, unde specificul instituției (speciala sau de masa) sa sprijine continuarea procesului recuperator.

Părinții își doresc ca să fie orientați către o școală de masă, integratoare, însă este important de văzut care sunt serviciile reale de care dispune școala, care este numărul elevilor dintr-o clasă, nivelul de pregătire si de deschidere al învățătorilor față de aceasta problematica, prezenta unui facilitator/ asistent personal la ore, care sunt așteptările părinților de la copil/ învățător/ profesor de sprijin etc.

Scopul integrării educaţionale în cazul unui copil autist nu este de a ajunge la performanţe foarte mari, ci de a-l dezvolta multilateral astfel ca, ajungând la maturitate să poată trăi şi munci împreună cu semenii săi. El poate fi orientat spre unele activităţi manuale, demonstrând pricepere şi talent, de exemplu: brodatul, cusutul, olăritul, tâmplăria etc. Deoarece există o mare diversitate de diferenţe individuale la copiii cu autism, nu se poate vorbi de o singură strategie educaţională. Este important ca activitățile instructive educative să se desfășoare conform unui program bine structurat, în funcție de comportamentele emergente ale copilului cu autism. Toate aceste intervenții trebuie să se concretizeze, în funcție de mai multe calități fizice și psihice ale copilului cu autism.

Strategiile de bază care pot fi utilizate în creşterea numărului şi calităţii interacţiunilor sociale dintre copilul autist şi colegii săi sunt:

⮚ Profesorul recompensează copilul, adică orice iniţiativă a sa de a se juca, vorbi sau a se aşeza lângă ceilalţi colegi.

⮚ Profesorul recompensează grupul de copii care iniţiază interacţiunea cu copilul autist.

⮚ Un rol important al profesorului de sprijin este legat de structurarea mediului de clasă. Locul în clasă, alegerea colegului de bancă, delimitarea orelor şi pauzelor, structurarea orarului, responsabilităţile copilului autist sunt câteva puncte în care profesorul de sprijin poate interveni venind în întâmpinarea nevoilor copilului.

Prezentăm mai jos câteva modalități prin care cadrul didactic poate să vină în întâmpinarea nevoilor copilului cu tulburări din spectrul autist:

⮚ Utilizarea unui program de predare-învățare foarte structurat.

⮚ Comunicarea trebuie să fie clară, concretă, constantă, cu propoziții simple;

⮚ Sarcinile de lucru trebuie să fie preponderent individualizate decât de grup; acestea trebuie să fie ușor de înțeles, iar timpul de rezolvare nu trebuie lungit foarte mult;

⮚ Combinarea activităților de scriere, rezolvare cu cele fizice. Evitarea pedepselor sau criticilor; adoptarea unei atitudini pozitive, de respect în raport cu copilul;

⮚ Evitarea "creionului roșu", a sublinierii rezultatelor incorecte ale copilului;

⮚ Întărirea răspunsurilor corecte;

⮚ Mimica, gesturile și intonația trebuie supradimensionate;

⮚ Se recomandă utilizarea suportului vizual în comunicare (imagini, pictograme): acesta atrage și menține atenția, reduce anxietatea, concretizează conceptele folosite.

Un alt aspect important este modalitatea de ieşire din activitate a copiilor cu autism, adică modalitatea de a înceta o activitate care nu poate fi dusă la bun sfârşit. Condiţionarea ("dacă faci ...primeşti...") este o atitudine educaţională mult mai potrivită pentru ieşirea din activitate a copilului decât renunţarea la activitate.

Mediul copilului autist poate suferi modificări minore doar dacă acestea vor fi introduse treptat și reprezintă o necesitate pentru copil. Fixațiile pe obiecte pot fi reduse prin aceleași metode utilizate și în cazul stereotipiilor. Imaginația poate fi stimulată prin joc de rol, copilul fiind învățat inițial să execute mecanic o activitate. Aceasta va fi descompusă în mai multe acțiuni, ce vor fi însușite treptat de către copil. Pe măsură ce el se obișnuiește cu sarcina, cadrul va fi schimbat (vor fi folosite situații diverse, activitatea rămânând aceeași).

Putem concluziona că un copil cu autism poate să se dezvolte frumos și în cadrul învățământului de masă, un cadru care să nu îi adâncească și mai mult distanța față de normalitate, la o școală/grădiniță în care să nu se simtă agresat de diversitatea stimulilor, care să-și adapteze planul educațional în funcție de nevoile lui fizice și psihice, în care programul să fie bine structurat și puternic individualizat și care să-i ofere posibilitatea de recuperare pe toate ariile de dezvoltare. Într-un astfel de mediu, perspectiva psihologică, cea pedagogică și cea sociologică trebuie să se susțină reciproc și să se întrepătrundă.

BIBLIOGRAFIE: