Rolul poveștilor terapeutice în modelarea personalității elevilor
ProEtica- Revistă Culturală
ISSN 2734-8954
ISSN-L 2734-8954
04.03.2021
Rolul poveştilor terapeutice în modelarea personalităţii elevilor
Prof. psihopedagogie specială Paraipan Gianina
Centrul şcolar de educaţie incluzivă, Buzău
Înainte de a primi conotaţii terapeutice şi a deveni mijloc de
rezolvare a unei situaţii, povestea porneşte de la definirea sa, fiind opera
epică în proză de dimensiuni medii, care prezintă lupta dintre bine şi rău
încheiată cu victoria binelui şi călătoria eroului spre maturizare. Povestea
este o istorisire, o naraţiune în care fiinţe sau obiecte înzestrate cu forţe
supranaturale, simbolizând binele şi răul, luptă pentru sau împotriva fericirii
unor personaje.
Basmele şi poveștile au avut dintotdeauna puterea de a ne îmbogăți viețile, de a ne forma modul în care percepem și interacționăm cu lumea și de a ne dezvălui minunile spiritului uman. De aceea, de-a lungul timpului, acestea au jucat un rol important și puternic în educație, prin ajutarea tinerilor să își dezvolte abilitățile și sistemul de valori, dezvăluindu-le resursele necesare pentru a reacţiona corect în viaţa de zi cu zi.
Spre deosebire de poveştile obişnuite, cele cu mesaj terapeutic sunt special concepute ca să conţină o idee mascată, exprimată indirect şi menită să sugereze o schimbare de atitudine sau de comportament. Această idee este prezentată într-un context neobişnuit, neaşteptat, care îl ia prin surprindere pe copil, furându-l din realitate în lumea poveştii, în care absolut totul este cu putinţă cu ajutorul fanteziei. Așa cum Prâslea a învățat din toate încercările prin care a trecut și s-a maturizat, așa și elevii vor descoperi noi metode de a face față frustrărilor, nemulțumirilor, vor învăța cum este de dorit să se comporte în societate, va crește încrederea în propria persoană, își vor dezvolta anumite abilități și vor învăța cum să își exprime emoțiile, sentimentele.
În general, toate poveştile şi basmele conţin o paletă largă de situaţii de viaţă prin care trec personajele şi deci o persoană poate trece prin ele. De exemplu, poveştile fraţilor Grimm sau ale lui Hans Christian Andersen oferă pilde minunate: Cenuşăreasa, pentru un copil care nu se simte apreciat şi se confruntă cu o stare de melancolie sau tristeţe, Croitoraşul cel viteaz, o poveste despre curaj, despre a înfrunta viaţa de zi cu zi, cu toate dificultăţile ei şi oamenii mari care pot părea nişte uriaşi ameninţători.
Totuşi, poveştile terapeutice sunt croite într-un fel aparte. Ele se axează foarte mult pe empatie şi pe a-l ajuta pe erou să-şi descopere propriile resurse, fie prin intervenţia unui personaj magic, precum o zână sau un spiriduş care îl ghidează, fie învăţând singur din propriile experienţe. Spre deosebire de poveştile clasice, acţiunea nu este construită în jurul luptei dintre bine şi rău. Acest lucru nu înseamnă că poveştile clasice nu au lucruri valoroase pe care copiii să le înveţe. Dar de cele mai multe ori, ei nu înţeleg limbajul învechit şi lumea de altădată, în care tehnologia şi mijloacele de transport lipsesc cu desăvârşire. Cei mici au nevoie de modele de eroi actuali, care să le insufle valori precum empatie, curaj, iubire, colaborare, creativitate, iar poveştile terapeutice au acest efect.
Povestea obişnuită sau nu, cuprinsă sau nu într-o carte de poveşti, poate deveni un punct de pornire în "a aborda" copilul atunci când acesta nu se simte confortabil de a vorbi despre sentimentele sale. Copilul mic are nevoie de poveşti pentru a învăţa simbolica şi securizanta de cum să-şi rezolve propriile probleme. La rândul său, adultul se confruntă şi el cu probleme noi, de altă natură şi fără a discredita resursele trecutului, are nevoie de instrumente pentru a depăşi dificultăţile.
Paradoxal, si adultul poate fi cuprins într-un program terapeutic bazat pe poveste. Suportând alte rigori metodologice, povestea terapeutică este aplicată cu bune rezultate şi cerută de multe ori chiar de către subiect (client) in cadrul terapiei deoarece o consideră mai aproape de sufletul său, regăsindu-se conştient sau inconştient în acţiunea narării.
Terapeutul sau profesorul poate crea poveşti terapeutice pentru fiecare caz în parte, urmând următorii paşi:
1. se găseşte un personaj - se poate alege un personaj pe care copilul îl place, spre exemplu un supererou, sau un animal, sau tocmai un personaj care să pună în evidenţă aspectul pe care vrem să-l abordăm în poveste, spre exemplu un personaj foarte păros care nu voia deloc să se tundă, etc;
2. Se identifică o problemă cu care se confruntă personajul - care desigur are în vedere situaţia pe care copilul o întâmpină în viaţa reală;
3. Se identifică ajutoarele personajului - pot fi din registrul real, spre exemplu alte animale, sau prieteni, sau personaje din registrul fantastic;
4. Se identifică obstacolele - probele pe care le va depăşi personajul;
5. Se găseşte o soluţie pentru personaj - o zână bună care vine să-l ajute să ia decizia corectă, sau un mod în care personajul descoperă singur cum poate depăşi obstacolele;
6. Finalul - încheierea poveştii.
Astfel, povestea terapeutică devine astfel un instrument preţios care va scoate la iveală emoţii şi sentimente ce riscă să rămână ascunse în inconştient: angoase, frici, dorinţe, obsesii, culpabilităţi, invidii, întrebări la care nu le-am găsit dar nici căutat, răspunsuri. În cele mai multe cazuri, poveștile sau basmele sunt cele mai eficiente mijloace de comunicare cu copiii și adolescenții care refuză să discute direct despre problemele care îi macină.
Dupa cum se deduce poveștile terapeutice nu sunt simple povești. Ele transmit întotdeauna un mesaj bine definit și au un scop precis. O poveste terapeutică trebuie bine aleasă, în funcție de problematica pe care terapeutul sau profesorul se gândește s-o atingă. Poveștile terapeutice au ca personaje oameni, animale sau chiar obiecte. Pentru un copil, de exemplu, contează prea puțin dacă personajele sunt oameni sau obiecte, el se va identifica exact cu acel personaj în care se "vede" pe el sau problema lui sau chiar rezolvarea unei situații în care se află. Astfel de povești, folosite în mediul şcolar ca terapie ori în orele de consiliere şi orientare pot ajunge la miezul problemei mai repede decât orice alte tehnici terapeutice și ating un nivel profund. Copilul nu se simte evaluat, nu simte că el este "defect". Lumea poveștilor este magică pentru copii, iar această lume este plină de imaginație, culoare, întâmplări frumoase. Copilul va ști să-și ia din povestea terapeutică exact ce are nevoie pentru el.
Basmul sau povestea terapeutică se deosebeşte principial de o povestire cu morală directă, cu învăţăminte din care în mod raţional ar trebui să deducem clar cum ni se recomandă să adaptăm cognitiv-comportamental strategia corectă de urmat într-o situaţie concretă de viaţă. Povestea terapeutica este mai aproape de autosugestie. Se poate folosi indiferent de vârstă, cu acelaşi avantaj: mesajul este deductibil, ascultătorul fiind cel care îl selecţionează şi îl absoarbe. Povestea sugerează mesajul, nu îl impune.
Un alt aspect deosebit al poveştilor terapeutice este acela că ele aduc soluţii cu totul neaşteptate, cu efect emoţional pozitiv; contrazic logica şi obişnuinţa. Povestea terapeutică trebuie privită ca un instrument de comunicare, pentru că ea creează elevului o bază de identificare, protejându-l (fără să-l atace, fără să-l judece pe plan axiologic); îl învaţă să se autoînţeleagă, să se aprecieze pozitiv, să-şi descopere propria putere interioară de a se "autovindeca".
Povestea cu mesaj terapeutic vizează subconştientul pentru a facilita modificarea comportamentului subiectului. Astfel de poveşti trebuie utilizate eficient în sens terapeutic: în doză adecvată cazului sau momentului, sincer (cu iubire faţă de cel pe care dorim să-l ajutăm) şi, bineînţeles, fără concluzii explicite moralizatoare sau pilduitoare. Cuvântul are putere magică, el poate vindeca atunci când este spus unde, cum şi de cine trebuie.
Atunci când dorim să le folosim, poveştile trebuie alese cu multă grijă. Abia după ce ne-am familiarizat cu acestea, suntem în măsură să alegem poveştile care se potrivesc cel mai bine fiecarui elev in parte. Dacă ne pripim, alegerea neadecvată îl va determina pe copil să asculte fără interes, să ignore relaţia cu povestitorul sau să se plictisească. După selecţionarea setului de poveşti pe care le consideră adecvate, a doua piatră de încercare pentru terapeut/profesor este adaptarea anumitor elemente flexibile la cazul concret. Cunoaşterea amănunţită a datelor anamnestice permite modificarea detaliilor în aşa fel încât personajele povestii să aibă însuşiri cât mai apropiate de cele cunoscute de copil. Astfel, personajul principal trebuie să aibă acelaşi sex cu ascultătorul, să existe acelaşi anturaj familial, cu aceleaşi păreri, înfăţişări şi stil de a vorbi. Aproape fiecare caz necesită anumite transformări.
Poveştile trebuie rostite într-o manieră naturală, cu vocea degajată, susţinută şi nuanţată emoţional. Povestea terapeutică presupune o anumită flexibilitate a ei care-i permite a valorifica la maximum anumite stări, trăiri sufleteşti, sentimente, toate aducând în prim plan, experienţe de viaţă cât şi modificări comportamental atitudinale ale subiectului, fie copil dar şi adult.
Nu reprezină nici o dificultate în abordarea poveştii terapeutice faptul că nu are întotdeauna anumite "tipare" dupa care să fie creată. Ea nu doreşte tipare, ci impact pozitiv asupra subiectului şi de aceea, abordarea ei este şi va fi atât de diferită. De ce? În primul rând pentru că trebuie să placă şi să suscite interes, în al doilea rând să-l implice direct pe ascultător în poveste, iar în al treilea rând să nu fie lungă, mergând de multe ori pe ideea "scurt, concis, clar şi cuprinzător".
Nu se recomandă ca povestea să fie prea lungă pentru a nu banaliza efortul de ascultare şi a nu obosi. Copilul trebuie să rămână cu senzaţia că ar mai putea asculta măcar încă o poveste.
In concluzie, povestea terapeutică mai poate fi numită și poveste vindecătoare. Și asta pentru că scopul final al acesteia este de a aduce o "vindecare" sau o alinare a copilului, indiferent de problema cu care acesta se confruntă.
Bibliografie:
- Filipoi, S. (1998). Basme terapeutice pentru copii şi părinţi, Fundaţia Culturală Forum, Cluj-Napoca;
- Leviţchi, C. A.(2014). Metafore şi poveşti terapeutice, Bucureşti;
- Paşca, D. M. (2004). Povestea terapeutică, Editura Ardealul;