Rolul educativ al jucăriei în viața preșcolarului

ProEtica- Revistă Culturală

ISSN 2734-8954

ISSN-L 2734-8954

11.03.2022

Rolul educativ al jucăriei în viaţa preşcolarului

Prof. Guneș Cristina,

Școala Primară Coada Izvorului, Mănești, județ Prahova

Popularitatea jucăriilor vine în primul rând din plăcerea şi bucuria copiilor de a se juca cu ele, însă contribuţia acestora la dezvoltarea copilului este remarcabilă.
Este suficient sa ne plimbam o oră prin parc şi să observam cum şi cu ce jucării se joacă copiii şi vom înţelege cum acestea vor influenţa dezvoltarea armonioasă a copiilor.
Când un bebeluş stă în cărucior şi se joacă cu o jucărie de dentiţie îşi dezvoltă abilităţi de prindere, mânuire şi exersează masticaţia. Când un copil împinge o trotinetă, îşi dezvoltă capacităţile locomotorii. Când sare coarda, îşi îmbunătăţeşte capacitatea de coordonare a mişcărilor. Dacă stă într-un picior, sau sare şotronul, sau merge pe bicicletă, învaţă să-şi păstreze echilibrul, iar când construieşte castele de nisip, sau desenează cu creta pe asfalt dobândeşte precizie în mişcări.

Dacă ne raportam asupra schimbărilor produse la nivelul intelectului copilului îl putem aduce în prin plan pe copilaşul care spune poezii în timp ce se dă în balansoar, dezvoltandu-şi astfel capacitatea de exprimare. În acelaşi parc, alţi copii aleg să completeze un puzzle la umbra unui copac, iar lângă ei un alt copil cântă la o crenguţă , aceştia dezvoltându-şi gândirea şi creativitatea.
Un alt rol important pe care îl are joaca asupra copiilor este stabilirea relaţiilor interpersonale. Copiii care se joacă cu mingea "Raţele şi vânătorii" sunt o dovada vie a faptului ca prin intermediul jocului, sau cu ajutorul jucăriilor, învaţă să interacţioneze între ei şi să respecte reguli . Primele noțiuni semnificative cu privire la valoarea educativă a jocului le găsim în scrierile filozofilor antici Aristotel și Platon, care considerau că până în al cincilea an de viață, copilul trebuie scutit de învățătură și de muncile aspre, asigurându-i-se în schimb timp pentru joacă și experimentare. Recomandarea de a folosi jocul ca mijloc de educație pentru copiii mici a fost făcută și de gânditorii Renașterii, ei insistând mai ales asupra rolului acestuia în realizarea educaţiei morale. Scriitorul Franz Kafka era de părere că în cadrul jocului se formează lumea libertăţilor infantile şi se iniţiază personalitatea copilului.

Pedagogul german Friederich Froebel, cunoscut drept inventatorul grădiniței, arată că jocul este o modalitate de exteriorizare a vieții interioare a copilului, cu ajutorul obiectelor cu care se joacă. Froebel consideră că educația calitativă și de durată realizată in grădiniță se bazează pe instinctele copilului (instinctul activității, al distracției, al curiozității și al intuiției). Primele două sunt satisfăcute prin jocuri, iar ultimele două prin jucării. Considerat și inițiatorul educației prin joacă, el și-a bazat teoria pe principiul intuiției, principiu ce-i aparține lui Johann Heinrich Pestalozzi, conform căruia copilul are din naștere forțe ce se dezvoltă printr-un permanent exercițiu ludic al senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor.

Maria Montessori, un alt teoretician al educației prin joacă definește educația ca un ajutor pentru viață, iar raportat la activitatea copilului în grădiniță și interactțiunea lui cu jucăriile, subliniază comportamentul spontan al copiilor, dominanta jocului și importanța acestora în dezvoltarea personalității copilului.3 Astfel, dacă privim din unghiul adulţilor jucăriile și jocurile educative sunt instrumente cu care copilul realizează exerciții pregătitoare pentru viață, cu rol de socializare. Pe de altă parte, privite prin ochii copiilor, jucăriile educative rămân simple jucării, veritabile surse de divertisment si plăcere, care le consumă energia, timpul şi care oferă animare jocului. Unul dintre primii cercetători ai manifestărilor realizate în cadrul jocului a fost psihologul german Karl Groos (1861 - 1946). Acesta a analizat jocul din perspectiva biologică nu doar la om, ci și la animale. În concepția sa exprimată în lucrarea "The play of Animals" (1869), jocul este o pregătire pentru viață, deoarece prin el se exersează instinctele şi se realizează adaptarea la complexitatea vieții. El analizează jocul animalelor făcând o paralela între jocul câinilor, pisicilor, al maimuţelor, tigrilor şi al antilopelor, care, prin joacă, exersează anumite mișcări pe care le vor folosi la maturitate în vederea procurării de hrană și supraviețuire. Potrivit observaţiilor sale puii de antilopă se joacă preponderent făcând salturi, puii de tigru apucă cu ghearele şi se caţără în copaci, puii de maimuţă sar din creangă în creangă, iar puii câinilor se joacă muşcându-se şi mârâind, repezindu-se unii la alţii.

Diferenţele pe care le constată între jocurile puilor de câine, de pisică şi de maimuţă aduc în atenţie faptul că fiecare mamifer analizat exersează prin joc exact acele abilităţi care îi vor fi de folos cel mai mult la maturitate, motiv pentru care Karl Gross îmbrăţişează ideea potrivit căreia jocul nu este un amuzament, ci este un exercitiu necesar şi indispensabil adaptării individului la condiţiile de viaţă . Pe baza studiilor realizate şi analizând deopotrivă şi comportamentul oamenilor el ajunge la concluzia ca " un copil care nu se joacă rămâne un neadaptat pentru tot restul vieţii".

Ideile sale sunt împărtăşite şi de fondatorul psihologiei educaţionale, psihologul american Stanley Hall, care este de părere că un copil care interacţionează prin joc cu jucăriile nu face decât să repete activităţi ancestrale cu scopul de a le perfecţiona, în vederea unei adaptări mai uşoare la viaţa socială şi culturală. În lucrarea Copilărie şi societate, Erik Erikson numeşte mica lume a jucăriilor manevrabile - microsferă - şi o zugrăveşte ca pe un adăpost stabilit de copil pentru a se întoarce atunci când are nevoie să-şi refacă Eul.

Lumea obiectelor îşi are propriile legi: ea poate rezista construcţiei sau se poate rupe în bucăţi; se poate dovedi că aparţine altcuiva şi poate fi confiscată de cei mari. Dacă prima utilizare a lumii obiectelor este reuşită şi copilul este îndrumat corespunzător, plăcerea manevrării competente a jucăriilor devine asociată cu stăpânirea traumelor care au fost proiectate asupra lor şi cu prestigiul dobândit printr-o asemenea competenţă. Exprimarea prin joc este cea mai naturală măsură autovindecătoare la îndemâna copilului.
Jucăria educativă reprezintă principala activitate în care fiinţa psihologică a copilului poate să respire şi, în consecinţă, să acţioneze. Transformând şi însufletind obiectul cu care interacţionează, respectiv jucăria, copilul se transformă pe sine însuşi prin dezvoltarea capacităţilor intelectuale, a propriilor afecte, a constiinţei de sine şi a capacităţilor fizice. Astfel, jucăria îşi depăşeste atributul de simplu obiect distractiv ajungând să îndeplinească un rol important în procesul de dezvoltare a personalităţii copilului.

BIBLIOGRAFIE
1. Albulescu , I. (2014), Pedagogii alternative, București, Editura All. 2. Bonchis, E. (2014), Psihologia jocului, Oradea, Editura Sper.
3. Erikson, E. (2015), Copilărie şi societate, Bucureşti, Editura Trei. 4. Hall, S. (2010), Educational problems(1911) , New York, Appleton.
5. Pânişoară, G. (2019), Psihologia învăţării. Cum învaţă copiii şi adulţii? , Bucureşti, Editura Polirom.