Predarea scrierilor lui George Călinescu, din perspectiva lexico-semantică

ProEtica- Revistă Culturală

ISSN 2734-8954

ISSN-L 2734-8954

30.10.2021

Predarea scrierilor lui George Călinescu, din perspectiva lexico-semantică

prof. Codrea Nicoleta Anda

Școala Gimnazială Reformată ,,Talentum”, Cluj-Napoca

În istoria literaturii, în toate mişcările şi orientările culturale se regăseşte o luptă permanentă a scriitorului cu limitele limbajului. Relaţia dintre limba literară şi cultură este fluctuantă de-a lungul timpului, iar perioada la care urmează să ne raportăm, cea a scrierilor călinesciene, rămâne etapa "efervescentă", de amplă îmbogăţire şi perfecţionare a limbii. Dacă perioada 1836 - 1881 a consemnat încheierea procesului de unificare lingvistică şi de modernizare a structurilor limbii literare, menirea epocii următoare a fost cea de a desăvârşi diversele aspecte ale acestui proces, prin ieşirea la lumina tiparului a numeroase lucrări cu caracter normativ. Declinul şi "stingerea latinismului", precum consemnează Ion Gheţie în Istoria limbii române literare, este unul dintre momentele cele mai importante ale culturii române. A abandona "idealul de puritate genuină a limbii literare, dar şi a concepţiei că această limbă poate fi construită numai din elemente latineşti, aduce cu sine o serie de revizuiri importante"[1], care se regăsesc şi în limbajul artistic al prozatorilor români.

Ion Gheţie[2] aminteşte în Istoria limbii române literare că tendinţa de a limita pătrunderea neologismelor în limbă a dus, pe de o parte, la promovarea concomitentă a elementelor din fondul vechi al limbii, adică la o difuzare mai amplă a regionalismelor, într-o primă fază, dar şi la o adaptare fonică şi morfologică, o temperare a formelor, care se prelungeşte şi astăzi. Devenit covârşitor, procentul elementului latino-romanic în lexic, după două secole de orientare conştientă spre latină şi limbile romanice, a fost secundat de înrâurirea "efemeră‟ a limbii ruse, în anii 1950-1960, fapt de limbă remarcat în limbajul Scrinului negru. De asemenea, o tendinţa similară, concretizată în preferinţa acordată unor afixe şi elemente de compunere romanică s-a făcut remarcată şi în sfera formării cuvintelor.

Indiferent de câte bariere s-au plasat în calea neologismelor, ele nu au putut fi înlăturate. Autorul Enigmei Otiliei s-a aliniat afluentului neologizant, întrucât numărul termenilor nou intraţi în limbă devenise cu timpul extrem de mare, fiind preluaţi "în cantităţi enorme şi adesea fără discernământ cuvinte de origine franceză."[3] Cu ceva timp în urmă, neologismele prezente în scriitura lui George Călinescu şocau, impresionau, provocau stupoare, dar azi, recitind lista lor, observăm că o parte s-au impus, cel puţin în limba şi scrisul unor categorii de intelectuali, neproducând vreo impresie defavorabilă cititorilor. Prozatorul a valorificat potenţialul termenilor şi chiar a creat termeni noi, dar nu toţi s-au păstrat până astăzi, nefiind preluaţi de masa vorbitorilor: a carica, împulberate, aplecăcioasă, încoifată (false neologisme). Ion Gheţie recomandă să nu trecem cu vederea că "nici măcar talentul şi prestigiul unui scriitor de talia lui Călinescu n-au putut impune o parte însemnată din neologismele pe care le-a pus în circulaţie"[4] .

"Întâlnirea lui Călinescu cu Italia‟ (formaţia intelectuală a scriitorului, punând în valoare îndrumările de la formatorul său, Ramiro Ortez) a infuzionat limbajul personajelor din Bietul Ioanide şi Scrinul negru, romane care surprind aristocraţia sub aspectul de ei de destin istoric încheiat, perimat, în contextul apariţiei unei lumi, noi, socialismul. Autorul captează nu numai lumea cu hâţişurile ei în a se adapta, ci şi fiinţarea ei, devenirea ei într-o perioadă a istoriei care nu-i mai aparţine

Pentru a înţelege cum s-a ajuns la absorbţia unui mare număr de împrumuturi în scrierile romancierului, am considerat necesar să urmărim modul cum se încheagă o poziţie convergentă în epocă faţă de problema împrumuturilor neologice în limba românăş faţă de sursele acestora. O caracteristică a perioadei la care se aliniază şi scriitorii români moderni este întrebuinţarea din ce în ce mai productivă a afixelor neologice, în condiţiile în care româna continua să împrumute, mai ales după 1918, numeroase cuvinte din diverse limbi şi, în special, din franceză. Se constată tendinţa de a limita pătrunderea neologismelor în limbă, ceea ce a dus la promovarea concomitentă a elementelor din fondul vechi al limbii, adică la o difuzare amplă a regionalismelor. În special după primul război mondial, numărul termenilor nou intraţi este extrem de mare. George Călinescu îi foloseşte din plin, aşa încât termeni precum: adiţiona, adjuvant, apatrid, comoţie, cuplu, debarasa, deregla, exulta, fervoare, frază, extorca, exulta, fervoare, frază, ghida, indubitabil, lejer, minuţie, tern, rectiliniu nu mai provoacă surprindere. Dacă după 1881 rolul derivării cu prefixe creşte în importanţă, spre deosebire de perioada precedentă, după 1920-1930, se produce o puternică influenţă neologistică, mai ales franţuzească asupra vocabularului românesc.

Remarcăm că terminologia nou concepută este de o diversitate fără precedent, renunţă la "conservatorismul excesiv‟ şi refuză "reţete ori canonul literar‟, înglobând termeni din domeniul esteticii, al ştiinţelor, al religiei, al descoperirilor. De o aidoma erudiţie şi "spirit de expertiză ştiinţifică"[5] dă dovadă G. Călinescu în romanele sale, aspect relevat îndeosebi în secvenţele descriptive, monologale şi dialogale. "Odată depăşite inhibiţiile şi aprehensiunile debutului‟[6], romancierul tinde a transforma corpusul operei sale într-un "veritabil discurs de escortă‟, înregistrează Nicolae Mecu.

Evident, este un limbaj tehnic, care dovedeşte cunoştinţe bogate în arhitectură şi stilurile sculpturale, evidnţiate în mod repetat "doi copii de stejar, adultelări donatelliene, ar fi trebuit să fie de marmură sau cel puţin de stuc". Tendinţa de a tranfera termeni tehnici sau cvasi-tehnici din ştiinţele pozitive în limbajul criticii şi al literarului, direcţie observată de Gh. Bulgăr, este remarcată şi la "scientizarea‟ tipic călinesciană. Autorul Principiilor de estetică demonstrează temeinice competenţe estetice, psihologice şi sociologice.

Adeseori, George Călinescu apelează la un limbaj voit neologic, profesional, uşor pedant, "de lux‟, conform remarcii lui Sextil Puşcariu (după distincţia făcută de E. Tappolet). Preluând stilul balzacian, autorul romanului Enigma Otiliei scrie cu vocabularul particular fiecărei ştiinţe, ceea ce îi conferă statutul de documentarist, expert, observator sau estet. Comentariile călinesciene erau, la vremea publicării operei sale, extravagante, artificiale, neobişnuite, iar exactitatea şi minuţiozitatea stilului său sunt de o "erudiţie aproape fastidioasă, de un scrupul excesiv"[7], apreciază Nicolae Manolescu. Critic, polemic, analitic, scriitura sa este receptată de Ion Negoiţescu ca fiind de un "epic prea dur, prea tehnic, fără altă motivaţie decât gratuitatea sa estetică prea evidentă"[8]. Criticii şi istoricii literari nu au ajuns cu uşurinţă la un consens privind formula sa scriitoricească şi stilul său a premers unor clasificări inoportune. Receptările confuze asupra imaginarului creat de autor au îndemnat la definiţii, comparaţii, disocieri, care au îngreunat implicit şi abordarea limbii sale literare. Întrucât comentariul critic trece înaintea vieţii, subtilitatea romanului este de natură estetică, nu psihologică, ţine de caracterul demonstrativ şi programatic al formulei mai mult decât de profunzimea trăirilor. În Scrinul negru îndeosebi, George Călinescu devine un colecţionar de artificii, procedee, fapte de stil, documente artistice, formule narative noi. Implicit, incursiunea sa în noutatea de imaginar se va concretiza într-o noutate de limbaj, adică limbajul neologic. Scriitorul respinge argumentele propuse de anti-neologişti, care spun că termenii "rup limba în două", în timp ar face ca ţăranii să nu înţeleagă cu cei care îşi înnoiesc limbajul.

Astfel, George Călinescu[9] nu înţelege oroarea de neologisme şi de utilizare a lor în sensuri inedite, conform ideii că fiecare cuvânt are sensuri bine stabilite, odată pentru totdeauna. Fundamentată pe concepţii moderne, progresiste, opinia sa se susţine prin ideea de dicţionar "ca operă niciodată terminată, fiindcă este un proces viu, care se face chiar în timpul gândirii, după legile impuse de gândirea însăşi‟[10]. Exemplul pe care se sprijină este cel al cuvântului "exorbitant‟ folosit în mod uzual în sens valutar. Dorinţa autorului este de a-l folosi în enunţul "Oraşele de provincie, aceste lumi exorbitante", însă auditoriul nu părea receptiv la această utilizare a cuvântului, fiind necesare ocolurile etimologice. Bogat în neologisme, limbajul lui George Călinescu este înrâurit de influenţa franceză, dar şi de cea italiană, care în terminologia filozofiei şi literaturii româneşti nu reprezintă un fapt izolat. Deopotrivă, domeniul ştiinţelor şi al tehnicii cuprinde o bogată sferă lexicală cu neologisme de provenienţă franceză. Adunând însă, numărul termenilor pe care limba română îi are comuni numai cu franceza, cu cei pe care îi are comuni cu franceza şi, total sau parţial, cu celelalte limbi, cercetătorul obţinea un total de 73,39 %, folosind ca argument influenţa franceză a terminologiei, indiferent de limba în care aceasta circula la acel moment.

[1] Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 205.

[2] Ibidem, p. 216.

[3] Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 206.

[4] Ibidem, p. 207.

[5] Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura

[6] Leon Baconsky, Studiu asupra textului Enigma Otiliei, în Dicţionar analitic de opere literare româneşti, Casa Cărţii de ştiinţă, volumul al II-lea, Cluj-Napoca, 2004, p.14.

[7] Manololescu, Nicolae, Arca lui Noe, Eseu despre romanul românesc, Editura , Bucureşti,

[8] Ibidem.

[9] Călinescu, George, Despre problemele limbii literare, în Scriitorii români despre limbă şi stil, ediţie coordonată de Gheorghe Bulgăr, Societatea de ştiinţe istorice şi filologice, Bucureşti, 1957, p. 3.

[10] Ibidem.