Motivația învățării în școală

ProEtica- Revistă Culturală 

 ISSN 2734-8954
 ISSN-L 2734-8954

06.03.2021

Motivaţia învăţării în şcoală

Varză Cristina-Iuliana- Profesor limba franceză

Școala Gimnazială Maica Domnului Roșiori-Ialomița

O problemă importantă în desfășurarea activităţii zilnice a omului o reprezintă motivarea pe care el o resimte în legătură cu ceea ce face sau urmează să facă. La nivelul elevilor, de orice vârstă, activitatea prioritară ar trebui să fie constituită de învăţare.

În ceea ce priveşte învăţarea şcolară, se disting două tipuri:

- învăţarea senzorio-motorie - constă în formarea de priceperi şi deprinderi motorii, acte în care esenţial este răspunsul prin mişcări adecvate la anumiţi stimuli;

- învăţarea verbală - cuprinde însuşirea de cunoştinţe şi formarea de priceperi şi capacităţi intelectuale.

Eforturile necesare învăţării au la bază un interes al elevilor, o motivaţie fără de care nimic nu poate fi realizat. Motivaţia cuprinde totalitatea motivelor care asigură dinamica în comportamentul uman. Motivul este structura psihică ce orientează, iniţiază şi reglează acţiunile în direcţia unui scop.

Vorbind în general de motive, regăsim în această categorie trebuinţe, tendinţe, dorinţe, intenţii, puternic influenţate de experienţa socială, însă în procesul educativ sunt marcante ataşamentul copilului faţă de mama sa căruia i se opun tendinţele agresive şi motivaţia de realizare care alături de dorinţa de succes reprezintă aspiraţii ce favorizează progresul copilului.

Nivelul de aspiraţie este dependent de aptitudinile şi forţa de voinţă ale individului, dar se găseşte şi în raport cu ambianţa socială. La creşterea acestuia duc succesele, pe când, firesc, eşecurile au, în general, efect invers. Există şi cazuri în care motivaţia prea puternică provoacă instalarea emoţiilor, producând o anumită dezorganizare ce împiedică progresul sau chiar duce la regres.

Şcoala, prin cadrele didactice, poate şi trebuie să contribuie la formarea unor aspiraţii de nivel superior. Dascălii trebuie să-şi cunoască bine elevii şi să le consolideze, prin aprecieri bine motivate, o imagine de sine obiectivă, prevenind ajungerea la situaţii de supraestimări ce condamnă la eşecuri sau, dimpotrivă, de subestimări ce duc la ratarea de ţeluri realizabile.

Uneori, motivaţia şcolară se suprapune chiar acţiunii căreia îi dă naştere şi vorbim aici de o motivaţie intrinsecă, caz în care învăţarea, dobândirea de cunoştinţe îl interesează în mod direct pe şcolar; alteori acţiunea desfăşurată este doar un mijloc de realizare a unui scop şi în acest caz este vorba de o motivaţie extrinsecă: elevul se încadrează în disciplina şcolară, dar fără un interes direct pentru ceea ce se predă, ci din alte motive.

Centrul motivaţiei intrinseci este curiozitatea, dorinţa de a afla cât mai multe. Ea are la bază un impuls nativ şi apare mai ales in primii ani de şcolaritate, măiestria cadrului didactic o poate menţine trează. Dacă se îmbină cu convingeri şi asigură o bogăţie de trăiri şi surse de satisfacţie, ea devine permanentă. În acelaşi context motivaţional apare şi aspiraţia spre competenţă.

În cadrul motivaţiei extrinseci există: dorinţa de afiliere, teama de consecinţe sau ambiţia.

Reflexe imediate ale motivelor, atitudinile se află şi ele la baza construcţiei solide a învăţării şcolare determinându-ne în acest mod să observăm strânsa şi permanenta relaţie dintre motivaţie şi afectivitate.

De-a lungul perioadei de vârstă a şcolarului mic, există numeroase aspecte ce dau consistenţă motivaţiei implicate în diferite situaţii şi forme de învăţare. Şcolarul din clasele pregătitoare si I învaţă, mai ales sub influenţa impulsurilor părinților, urmând ca, treptat, în motivaţie să intervină cadrul didactic. Acestor lucruri li se adaugă şi elemente de relaţionare a copilului cu colegii, fapt ce impulsionează învăţarea. Pe la vârsta de 8- 9 ani se activează şi interesele cognitive.

Structura motivaţională de bază la şcolarii mici rămâne învăţarea pentru a satisface un gen de sentiment de identitate personală sau a familiei şi de a păstra afecţiunea şi respectul celorlalţi.

Rolul cadrului didactic este foarte important. De stilul de lucru, experienţa în cunoaşterea copilului, cultura sa, depind atitudinea şi mobilizarea elevului în învăţare. O învăţătoare entuziastă ,caldă, plină de iniţiativă şi creativitate este mai iubită şi ascultată decât cea severă, dominantă.

Indiferent că este vorba de activităţi şcolare sau extracurriculare, cadrul didactic trebuie să-şi cunoască temeinic elevii, să-i determine pe aceştia în crearea unor motive sănătoase în învăţare, să le orienteze direcţia în trecerea de la o motivaţie extrinsecă la una de natură intrinsecă în învăţarea şcolară, prevenind astfel cazurile de eşec la învăţătură sau chiar de abandon şcolar.

Bibliografie:

Cosmovici, A. Psihologie generală

Cosmovici, A. Psihologie şcolară