Matei Vișniec în Mașinăria Cehov

ProEtica- Revistă Culturală

 ISSN 2734-8954

 ISSN-L 2734-8954

11.09.2021

Matei Vișniec în Mașinăria Cehov

Iulia-Andreea Iftimie, Profesor Pentru Invatamantul Prescolar, 

Liceul Tehnologic ,,Al. Vlahuta"Podu Turcului, Bacau

Intertextualitatea constituie o modalitate prin care Matei Vișniec discută despre situația teatrului, despre statutul reprezentației teatrale și al celor implicați în acest proces al scenei, prin care se oferă o imagine în oglindă a textului dramatic. Acest fapt se observă cel mai bine în piesa Mașinăria Cehov, în care autorul Cehov își întâlnește personajele tot în spațiul ficțiunii, din dorința de a-și schimba măcar parțial destinul: "fără pretenția de a avansa vreo idee nouă în receptarea operei cehoviene, Matei Vișniec declanșează un joc postmodernist cu personajele, transformându-le în simulacre ale celor cehoviene și obligându-le să acționeze într-o lume virtuală, care continuă oarecum acțiunea pieselor lui Cehov sau vizualizează subconștientul scriitorului deja grav bolnavˮ.[1]

Teatrul lui Cehov este o sursă de inspirație și o formă de conștientizare a fragilității omului pe pământ, a incapacității omului de a comunica într-o lume fără orizont, deși "căutarea absurdă a fericirii pune în lumină esența însăși a ființei umane."[2]

Textul începe cu un paratext ce constă într-o scrisoare către Cehov în care autorul își exprimă considerațiile privind teatrul dramaturgului, un autor de la care își revendică propriile creații. Scrisoarea este un exercițiu de admirație, prin care Matei Vișniec, fascinat și totodată tulburat de piesele cehoviene, realizează o adevărată interpretare a acestora.

Acesta, sub jocul adresării către însuși Cehov își declară propriile convingeri în comparație cu cele deja consacrate: Gurile rele mai spun de asemenea că piesele dumneavoastră sunt niște ferestre mici prin care publicul privește, din exterior, într-o casă de nebuni- casa de nebuni a lumii cehoviene în care ați închis o întreagă epocă sau, mai bine zis, un sfârșit de epocă, o lume pe cale să apună, o lume pe care istoria a măturat-o de altfel fără milă imediat după ce ați binevoit să muriți.

Vișniec remarcă faptul că piesele cehoviene prefigurează teatrul absurdului, acesta îi mărturisește că eu personal am descoperit teatrul absurdului întâi și întâi în piesele dumneavoastră.

Raportându-se la personajele create de autorul rus, Vișniec îi declară lui Cehov că în personajele pe care le-ați imaginat, mai întodeauna strivite de destin, ne vedem de fapt pe noi înșine orbecăind într-o lume fără orizont.

Ideea conform căreia atmosfera cehoviană o prefigurează pe cea a teatrului absurdului, iar tema așteptării este încă de atunci schițată: Nimeni nu-și mai amintește că un anume Anton Pavlovici Cehov, cu șaizeci de ani înaintea lui Beckett, a inventat trei surori care așteaptă la infinit într-un oraș din provincie ocazia de a pleca la Moscova, unde defapt nu ajung niciodată... În orice caz, pe mine, înaintea "așteptării becketiene", așteptarea cehoviană a celor trei surori m-a făcut să descopăr dimensiunea absurdă a destinului.

Această scrisoare este defapt o critică a teatrului lui Cehov. Vișniec remarcă și importanța atmosferei în detrimentul conflictului exterior: De fapt, marele personaj pe care l-ați creat este atmosfera: un fel de ceață în interiorul căreia ființele se comportă ca niște spectre, incapabile să comunice, personaje evoluând în lumi paralele, personaje învinse de la bun început, de la intrarea lor în scenă, personaje veșnic stupefiate de ceea ce li se întâmplă.

Această atmosferă inedită este pusă pe seama faptului că Cehov a fost medic dar și bolnav în același timp: Dar dumneavoastră ați trăit o situație care v-a ajutat cel mai bine să înțelegeți anumite lupte interioare ale omului, pentru că ați fost în același timp un mare medic și un mare bolnav.

În ultima parte a scrisorii Vișniec își motivează scrierea piesei de intertext: mi-am permis să scriu eu însumi o piesă în care ați devenit personajul principal, pe patul morții, dar nemuritor, înconjurat de alte personaje din piesele dumneavoastră, în special acelea care au cunoscut moartea și care vin să vă învețe cum se moare, dar mai ales cum se trăiește.

Primul actant al piesei lui Vișniec este însuși Cehov, alături de personajele sale, din Trei surori: Anfișa, bătrâna bonă de 80 de ani, Nicolai Lvovici Tuzenbach, baronul îndrăgostit de Irina, rivalul său, Vasile Vasilievici Solionii, Ivan Romanovici Cebutikin, doctorul care și-a uitat profesia , cele 3 fete Olga, Mașa și Irina, Bobik, nepotul lor; din Livada de vișini: Firs, bătrânul valet al familiei Ranievski, Trecătorul, Ermolai Alexelevici Lopahin, negustorul care cumpără livada; din Pescărușul: Irina Nikolaievna Arkadina, mama lui Treplev, însuși Konstantin Gavrilovitch Treplev, din Ivanov: Ana Petrovna (Sarah), soția lui Ivanov, medicul său, Evgheni Constantinovici Lvov și din Unchiul Vania: Mihail Lvocici Astrov, medic foarte încrezător în progres.

Autorul Cehov pare chemat în textul lui Vișniec pentru a restabili ordinea universului propriu, devenind personaj într-o dimensiune claustrantă, în care atât autorul, cât și personajele se simt strivite de mașinăria destinului. La rândul său, Cehov, asemenea unui păpușar discret, se ivește în momentele de criză ale personajelor închise în ratare și în singurătate, într-o mecanică absurdă, într-o lume a iluziilor și a idealurilor pierdute. Își poartă cu sine trusa, ca un adevărat doctor, își vindecă personajele, ființe de hârtie, ca un dramaturg ce încearcă un gest reparator, chiar dacă spre sfârșitul piesei pare împietrit într-un muzeu al propriilor personaje de ceară, ce "rămân imobile, dar îl urmăresc cu privireaˮ.[3] Dispariția personajului Cehov pare așteptată, este o formă de salvare, de iluminare, iar confruntarea cu timpul și cu trecerea lui se termină biruitoare într-o altă dimensiune: "Iese din scenă urcând într-un tren care-l va duce, probabil, în opera unui alt dramaturg, această piesă având ca temă tocmai moartea imposibilă a artistuluiˮ.[4]

Bibliografie

• Fedorenco, Victoria, Jucăm Cehov, jucăm cu Cehov, în "Sud-Est. Artă. Civilizațieˮ, nr. 1/2005
• Vișniec, Matei, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, București, Editura "Litera Internațional", 2004
• Vișniec, Matei, Mașinăria Cehov în Teatru, București, Editura "Humanitas", 2008

Note: 

[1] Victoria Fedorenco, Jucăm Cehov, jucăm cu Cehov, în "Sud-Est. Artă. Civilizațieˮ, nr. 1/2005, p. 34.

[2] Matei Vișniec, Mașinăria Cehov în Teatru, București, Editura Humanitas, 2008, p. 5.

[3] Matei Vișniec, Mașinăria Cehov în Teatru, București, Editura "Humanitas", 2008, p. 87.

[4] Matei Vișniec, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, București, Editura "Litera Internațional", 2004, p. 174.