Inteligența emoțională la școlarul mic

Introduceți textul aici...

ProEtica- Revistă Culturală

 ISSN 2734-8954

 ISSN-L 2734-8954

11.02.2022

INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ LA ȘCOLARUL MIC

Prof. inv. Primar TUDOR LUMINIȚA

Școala Gimnazială Scorțoasa, jud. Buzău

Moto: ,,Lăsați copiii să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice și să se înșele. Nu folosiți cuvinte când acțiunea, faptul însuși sunt posibile.''(Pestalozzi)

Pornind de la ceea ce susțineau Salovey și Mayer, inteligența emoțională este acel ''subset al inteligenței sociale care include capacitatea de a monitoriza sentimentele și emoțiile proprii și pe cele ale altora, de a face distincție între ele și de a folosi aceste informații ca ghid al gândirii și al acțiunilor''. Este vorba, așadar, despre un proces continuu al cunoașterii, interpretării și gestionării propriilor trăiri. Despre un proces al stăpânirii de sine, al unui control și echilibru interior. Mecanism care necesită o dozare energetică a tot ceea ce primește și oferă zilnic corpul uman. Sistem care nu se manifestă de la sine, ci, dimpotrivă, are nevoie de timp, pregătire și efort voluntar în activarea și înfăptuirea lui. Aceasta deoarece, dacă pentru măsurarea IQ-ului, cercetătorii au fundamentat de-a lungul timpului diverse instrumente pentru măsurarea lui, cum sunt - spre exemplu - scalele de inteligență Wechsler, pentru cuantificarea inteligenței emoționale, nu au fost teoretizate instrumente similare. Mai mult decât atât, studiile au demonstrat că IQ-ul a este responsabil doar pentru 20% din succesul pe care o persoană îl poate obține în carieră, în vreme ce inteligența emoțională face parte din cele 80 de procente rămase, aceasta contribuind la evoluția pe plan personal, social și profesional.

În ceea ce privește elementele fundamentale ale inteligenței emoționale, Daniel Goleman le structurează în următoarele cinci domenii de interes :

1. Cunoașterea emoțiilor personale
2. Gestionarea emoțiilor
3. Motivarea de sine
4. Recunoașterea emoțiilor în ceilalți
5. Manevrarea relațiilor

În desfășurarea acestui fenomen intervin mai mulți factori, dintre care raportul școală-familie, găsesc a-și câștiga statutul fundamental. Familia și școala rămân agenți esențiali în activarea, cultivarea și nuanțarea primelor sensuri emoționale din viața copilului. Tocmai de aceea, școala, ca promotor al educației, se dorește a urmări din ce în ce mai mult, în afara conținuturilor de predat, dezvoltarea emoțională a elevilor, privită - ulterior - ca axă direcțională a întregului traseu educativ. Cu atât mai mult cu cât inteligența emoțională apare și se manifestă fantastic la vârste timpurii. Nu sunt puține studiile care vorbesc despre manifestarea psihică, cunoscută sub denumirea de teoria mintii("theory of mind"). Aceasta constă într-o capacitate ce se instituie într-o perioadă de timp relativ scurtă, în jurul vârstei de 3 ani, prin care copilul sesizează intențiile altei persoane în cadrul unei situații date, scanându-i fața. O asemenea cunoaștere intuitivă, non-verbală, se realizează nu doar în ceea ce privește starea emotivă și orientarea interesului privirii, ci și în ceea ce privește dorințele, opiniile și evaluarea situației date.

În acest sens, orele de dezvoltare personală de la ciclul primar capătă un rol important în activitatea instructiv-educativă, urmărind minuțios atingerea unor obiective, precum: familiarizarea elevilor cu recunoașterea și identificarea emoțiilor de bază(furia, tristețea, frica, bucuria, dragostea, rușinea), dezvoltarea vocabularului emoțional, a sentimentului de empatie, a capacității de exteriorizare a propriilor trăiri, precum și a unui set de strategii de autocontrol. Mai mult decât atât, obiective similare pot fi urmărite și în cadrul celorlalte discipline, în maniera tratării integrate a programei școlare. Vorbim aici de măiestria, originalitatea și tactul pedagogic ale cadrului didactic, de adaptarea și găsirea de soluții la provocările zilnice ale vieții de școală. Astfel, se face apel la mai multe metode și strategii didactice, dintre care amintim: poveștile terapeutice pentru introducerea și generalizarea emoțiilor, jocul de rol, dar și desenul, ca formă de cultivare a gustului estetic și de exteriorizare a sinelui.

Poveștile terapeutice, ca instrumente ale biblioterapiei, funcționează pe principiul mesajului care se povestește, nu se citește. E un lucru cunoscut faptul că în mijlocul Primului Război Mondial, medicii și vânzătorii din librării de la Spitalul Militar din Alabama, Statele Unite ale Americii, au folosit cărți pentru ameliorarea tulburării de stres posttraumatic la soldații care se întorceau de pe câmpul de luptă. Apoi, anii 1950 au marcat înmulțirea cercetărilor privind biblioterapia într-o mare varietate de domenii(asistență medicală, asistență socială, educație), în principal în America de Nord, la care au contribuit în mare măsură librarii. În 1961, definiția biblioterapiei a apărut în Webster International: "Biblioterapia reprezintă utilizarea unui set de lecturi selectate ca instrumente terapeutice în medicină și psihiatrie; și o modalitate de a rezolva problemele personale prin activitatea de lectură dirijată." . În activitatea didactică, poveștile terapeutice întregesc armonios actul educativ și se pot folosi în orice situație în care se consideră că subiectul, morala și substratul lor afectiv sunt potrivite. Spre exemplu, putem povesti despre Cum a devenit Louis un pirat neînfricat, copiilor care se tem de nou și nu au încredere în forțele lor, sau putem determina un somn liniștit prin Țara lui Noapte Bună și fabrica de vise, celor care se tem de întuneric și de apariția coșmarurilor.

Jocul de rol acționează, la rândul său, semnificativ în dezvoltarea inteligenței emoționale, având o istorie la fel de amplă ca poveștile terapeutice. Jocul imaginativ al copiilor a fost una dintre sursele de inspirație pentru inventatorul psihodramei, doctorul J. L. Moreno(1889 - 1974). Când era student la Universitatea din Viena în 1908, Moreno obișnuia să spună povești copiilor din parc, și a descoperit ulterior că acestora le plăcea mai mult când puteau să se implice și să interpreteze rolurile din întâmplările respective. Mai mult decât atât, răspundeau cu plăcere și entuziasm când erau provocați să improvizeze scenarii. Mai târziu, când studia medicina, Moreno nu era mulțumit de ceea ce el numea sterilitatea teatrului vienez. În 1921, după ce a început să profeseze, a organizat grupul de teatru de improvizație, ,,Teatrul spontaneității", descoperind aici faptul că improvizația și extinderea repertoriului de roluri avea efecte psihoterapeutice în viețile actorilor, luând astfel naștere psihodrama (Blatner 1988). Jocul de rol devine, așadar, o autentică strategie didactică în dezvoltarea inteligenței emoționale, a creativității și spontaneității, precum și-n formarea procesului de autocontrol. A-ți asuma roluri diverse în funcție de contextele date, a-ți antrena mintea și corpul să facă față schimbării și noului, a avea abilitatea de a trece de la o stare de spirit la alta sunt procese complicate, ale căror algoritmi depășesc cu mult logica matematicii și a științelor exacte. Necesită timp, efort voluntar și dorință din partea subiectului, care muncește să învețe arta de a fi altul. Jocul de rol devine, astfel, o metodă-simbol, o strategie cu valențe formative și educative pe termen lung, pe baza a ceea ce psihopedagogia numește principiul (auto)educației permanente.

Desenul își dovedește importanța în activitățile educative prin multiplele sale valențe. Primul beneficiu al desenului și picturii în viața copilului este, desigur, dezvoltarea creativității și a funcțiilor cognitive. În timp ce desenează, copilul va trebui să deconstruiască realitatea în forme geometrice de bază(cerc, pătrat, triunghi) și elemente plastice(punctul, linia). Această etapă îi va ajuta să înțeleagă mai bine lumea înconjurătoare. Următoarea etapă presupune reconstruirea acestor forme simple, pentru a inventa imagini noi. Tocmai acest proces al recombinării este realul succes al desenului, căci reconstruirea ansamblului se sprijină pe cultivarea și manifestarea imaginației, a creativității elevilor, puși în fața inovării și reinventării universului. Mai mult decât atât, în afara formării creativității, desenul ajută la dezvoltarea fizică a copilului, antrenându-i acestuia abilitățile motorii fine. În acest fel, elevului îi va fi mai ușor să se implice în activități viitoare care presupun un grad mai ridicat de subtilitate.

Privită ca "interacțiune dintre aptitudine, proces şi mediu", creativitatea devine o axă direcțională pentru întreaga activitate didactică, care, deși nu-și verbalizează direct scopul, urmărește din umbră activitatea celui care educă și, deopotrivă, a celui educat. Tocmai de aceea instituția educativă se vrea a fi ,,centrată pe educat", pe nevoile și așteptările lui, pe dezvoltarea lui afectivă și emoțională. Se dorește valorizarea acțiunii necondiționate de recompense, valorizarea acelei acțiuni voluntare a elevilor, în virtutea formării și dezvoltării personalității autonome și creative.

Bibliografie

1.Fodor,Iulia Daniela,(2009),Inteligența emoțională și stilurile de conducere,Ed.Lumen,Iași

2. Goleman, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2007.
3. Mihalascu, Violeta, Atașament și teoria minții. Disponibil la: autismconnect.ro/atasament-si-teoria-mintii/. Ultima accesare: 28 martie 2021.
4. Shapiro, Lawrence E., Inteligența emoțională a copiilor, Editura Polirom, Iași, 2012.