Educaţia, valori polifonice
ProEtica- Revistă Culturală
ISSN 2734-8954
ISSN-L 2734-8954
07.06.2021
Educaţia, valori polifonice
Prof. Gheorghe Monica,
Școala Gimnazială "Căpitan Aviator Mircea T. Bădulescu" Buzău, jud. Buzău
Cu toate că subiectul a fost discutat şi abordat în nenumărate rânduri, educaţia nonformală, este, totuşi, un subiect inepuizabil, un organism dinamic, viu, am putea spune, într-o continuă mişcare şi schimbare. Iar schimbarea face bine întotdeauna, acolo unde există evoluţie, vorbim şi despre un stil de viaţă sănătos, capabil să accepte faptul că întotdeauna este loc de mai bine şi că schimbarea este un proces normal, firesc al vieţii.
Educaţia presupune întotdeauna schimbare, ancorarea ei într-o dimensiune a vetustului, a anacronismului poate afecta procesul de învăţământ din toate punctele de vedere. Beneficiarul procesului de învăţământ este prima şi cea mai importantă victimă a refuzului îmbrăţisării schimbării. Nu putem nega faptul că schimbarea, câteodată, ne pune în dificultate pe noi, cei care oferim orice formă de educaţie, dar avem şi putem beneficia de instrumente ce ne pot ajuta, unul dintre ele fiind formarea continuă.
Educaţia nonformală joacă un rol important în dezvoltarea creativităţii. Creativitatea este, din păcate, supusă unor fenomene care, în timp, o diminuează. O reclamă recentă la un detergent în care sunt folosite replicile: Stai în banca ta!, Nu te murdări!, mă trimite cu gândul la ideea că imaginaţia şi creativitatea copiilor sunt, oarecum, descurajate, de aceste voci ale oamenilor mari. Aceeaşi reclamă continuă pe un ton destul de tranşant: Eşti prea mic!, Nu mai pierde timpul cu joaca!, iar jucăriile sunt aruncate la 'gunoi' pe care scrie 'visuri'. (https://www.youtube.com/watch?v=toA3YVf0HEw)
Reclama este, în opinia mea, tristă. Copiii frumoşi (actorii reclamelor) sunt, la rândul lor, trişti, spun replici pe care le aud de la adulţi, iar ei le spun mai departe pentru că li se fixează în cap. Aşa cum susţine reclama respectivă, avem nevoie de o generaţie care să îşi depăşească temerile (https://www.youtube.com/watch?v=HHoDIZneW44, min 0.17). Foarte bine transmite reclama, prin actorii - copii, tristeţea provocată de toate îngrădirile şi pericolul din spatele acestor îngrădiri: culorile folosite (monocrome, gri, negru, alb, fără coloare, practic), uniformizarea elevilor (toţi se aşază în acelaşi timp, deschid manuale în acelaşi timp, disciplina cu care merg pe hol aduce cu disciplina militărească), elevii preiau vocile persoanelor mature, imitându-i în acţiuni.
Toţi copiii se joacă, e cât se poate de firesc. Copiii îi implică şi pe ai lor părinţi în jocul lor. Ce părinţi fericiţi! Sunt norocoşi părinţii care încă se joacă, care se transformă în diverse personaje, care îşi pun imaginaţia la lucru, hrănindu-şi astfel creativitatea. La fel de norocoase sunt, cred eu, cadrele didactice ce permit hrănirea creativităţii, cei ce nu se agaţă de trecut, educaţia fiind un element ce neapărat trebuie supusă schimbării şi aplicată generaţiilor de elevi. Nu putem nega că generaţiile nu sunt la fel, diferenţele sunt cât se poate de vizibile, aşa că este necesar să păstrăm ceea ce se poate aplica şi să ne autoperfecţionă continuu, astfel îi putem pierde şi putem fi catalogaţi cu uşurinţă ca fiind plictisitori. Nu trebuie să exagerăm, fireşte, trecem de partea lor, ne updatăm (termen forţat!) pentru a putea înţelege fenomenul, dar nu e cazul să picăm în extreme. Echilibrul este esenţial. Pe vremea mea provoacă o reacţie aproape unanimă: datul ochilor peste cap. Din păcate, m-am surprins pe mine însămi făcând acest lucru, m-a ruşinat purtarea mea. Mai apoi, am folosit această structură pe vremea mea. Nu cred că mi-a folosit. Compararea generaţiilor oferă frustare şi refuzul clar al acceptării evoluţiei în timp şi spaţiu.
Şcoala este foarte importantă, sub nicio formă nu vreau să îi minimalizez valoarea formală în care eu însămi cred, dar cele două forme de învăţământ ar trebui să se completeze pentru a satisface nevoile elevilor, copiilor. M-am regăsit oarecum în povestea domnului profesor Horia Corcheş, scriitor, profesor de limba şi literatura română şi autor de manuale faine, poveste din Dilema Veche, Cine o merită pe Maria?. (https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/cine-o-merita-pe-maria?fbclid=IwAR1usPPUj1VRbtpznx1 FpdFLWU9ozoFM8MOSO6wWb4eWXvfd5l8r6bKETbo)
Maria este un profesor entuziast şi este sigură că poate schimba lumea. Uşor întâlneşte bariere pe care le depăşeşte, sau cel puţin încearcă. Nu are un final povestea. Sper ca Maria să reziste şi să facă tot ce îşi propune, deşi am o rezervă. Sper să nu ia nici calea unei ţări străine, cum sugera autorul în finalul articolului, pentru că este nevoie de Maria, şi numai una, cred că este nevoie de mai multe Marii. Sper să fiu şi eu o Maria, nu mă voi lăuda că sunt un pic. Maria predă cum descrie noua programă, prin analogie, prin simplificarea predării exhaustive, nu neglijează deloc ceea ce predă, nu o face din comoditate, ci din simpla dorinţă de a educa responsabil şi în interesul elevilor.