Dimensiunea afectivă a familiei

ProEtica- Revistă Culturală

 ISSN 2734-8954

 ISSN-L 2734-8954

08.11.2022

Dimensiunea afectivă a familiei

Prof. înv. primar TUDOR LUMINIȚA

Școala Gimnazială Scorțoasa, jud. Buzău

Pentru a se dezvolta armonios, copilul are nevoie de un climat familial afectuos, de securitate şi stabilitate, create de un cuplu familial unit. Părinţii, legaţi printr-o relaţie conjugală satisfăcătoare, pot utiliza autoritatea lor în educarea respectului faţă de reguli. Copiii crescuţi într-o asemenea atmosferă urmează, de regulă, o şcolaritate fără probleme.

Familia are rolul de interfaţă între copil şi "restul lumii", ea susţine şi influenţează trebuinţa copilului de a deveni autonom, de a se constitui ca o persoană individualizată şi socială. Funcţionează ca model şi instanţă de evaluare a "binelui" şi a "răului" şi este în acelaşi timp suportul afectiv necesar.

Familia trebuie înţeleasă ca mediu afectiv, social şi cultural. Ca mediu afectiv, familia reprezintă un sistem de interrelaţii afective, apt să reacţioneze la trebuinţele copilului şi la dezvoltarea personalităţii lui. Primele manifestări ale copilului au caracter instinctiv şi nedirecţionat. Absenţa mamei până la 6 luni (deprivarea maternală) poate determina carenţe afective grave, de exempluautism.

Ca mediu social, familia asigură relaţia copilului cu adulţi de toate vârstele şi sexele.Familiaintervine prin aceste relaţii şi dezvoltă socializarea şi sociabilitatea copilului, astfel încât acesta să se poată adapta în societatea căreia îi aparţine. Ca mediu cultural, familia transmite copilului o serie de informaţii dar şi atitudini, prejudecăţi, credinţe, modele comportamentale.

Măsura dezvoltării sociale a copilului este dată de reacţia pe care o are la stimulii sociali (părinţi şi alţi membri ai familiei, persoane străine). După 2 ani, aria socializării se extinde prin multitudinea de relaţii pe care copilul trebuie să le stabilească pentru a se maturiza afectiv şi comportamental. Socializarea este dificilă, asistăm la manifestări de egocentrism, de agresivitate, de egoism, dar şi de adaptare şi integrare socială. Adultul trebuie să ştie să acţioneze în consecinţă,să ignore reacţiile neadecvate şi să le recompenseze pe cele adecvate. Cele mai frecvente atitudini/comportamente cu urmări negative în evoluţia copilului sunt cele de supraprotecţie sau opusul său de respingere.

Supraprotecţia este tendinţa părinţilor de a nu se despărţi niciodată de copil, de a-i acorda diverse privilegii, de a-l feri de riscuri imaginare. Astfel părintele se aşează între copil şi restul lumii. Supraprotecţia determină dependenţă, egocentrism, lipsă de iniţiativă, copii "rupţide realitate". Respingerea se evidenţiază prin faptul că în cadrul familial nu se ţine seama de vulnerabilitatea copilului. Când copilul este respins, neglijat, tratat cu indiferenţă, se vor dezvolta la acesta sentimente de anxietate care pot corela şi determina o stimă de sine scăzută. Un copil respins dezvoltă o serie de comportamente de tipul agresivitate, ostilitate, instabilitate emoţională, dezinteres, tendinţe sprereverie.

Atitudinea/comportamentul de respingere poate să apară la părinţii care la rândul lor au fost respinşi, sau la cei care au fost supraprotejaţi. În ambele cazuri este vorba despre o transmitere transgeneraţională a unor "nevroze". Un alt motiv pentru care copilul poate fi respins sunt conflictele conjugale, părinţii resimţind prezenţa acestuia ca pe o povară, ca o lipsă de libertate. Conflictele dintre părinţi conduc la înlocuirea sentimentului de protecţie cu unul de abandon şi anxietate.

Poziţia primordială o ocupă relaţiile dintre părinţi şi relaţiile pe care aceştia le stabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul îşi formează idea de pereche, familie, creştere a copiilor. Aceste relaţii sunt adânc interiorizate de către copil şi se evidenţiază chiar în perioade îndepartate când copilul devine adolescent, tânar, părinte. Grupul familial joacă un rol important în achiziţionarea de către individ, a coerenţei personale, în acelaşi timp, datorită vieţii de colectiv, copilul descoperă aici comportamentele sociale de bază (apărarea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor celorlalţi).Acţiunile şi relaţiile din sânul familiei asigură simultan socializarea şi individualizarea copilului.

,,În fiecare om o lume îşi face încercarea " spunea Eminescu. Într-adevăr suntem ,, lumi "diferite care trăiesc într-o singură lume: societatea umană. Când copilul vine pe lume, este primit de către nişte oameni care gândesc, acţionează, simt, se exteriorizează într-un anumit fel. Aceşti oameni trăiesc, îşi dezvăluie comportamentul în faţa copilului. Nu este vorba despre comportamentul uman în general, ci despre comportamentul unor persoane care face parte dintr-un grup social bine determinat, trăind într-o epocă determinată.

Mediul familial este cel care imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi. Astfel, subiectul educaţiei este reprezentat de către toţi membrii familiei, fiecare însă, exercitându-şi atribuţiile în funcţie de experienţăşi posibilităţile sale, dă concepţia despre educaţie, de locul pe care îl ocupăîn structura familiei, de autoritatea pe care o are.

Bibliografie:

1. Bunescu Gheorghe, "Şcoala şi valorile morale", EDP, R:A:, Bucureşti, 1998.

2. Şincan E., Alexandru Ghe., "Şcoala şi familia", Editura "Gheorghe - Cârţu Alexandru", Craiova, 1993.

3. Jean Marc Monteil, "Educaţie şi formare - perspective psihologice", Editura Polirom, Iaşi, 1997.