Copăcelul mofturos

Profesor învățământ preșcolar: Mătușa Vasilica

Grădinița Fântânele, Județul Teleorman

A fost odată, demult, un copăcel crescut din două rădăcini, rădăcina mamă și rădăcina tată. Rădăcina mamă l-a ajutat să crească mândru, sănătos și voinic iar rădăcina tată l-a învățat cum să fie copac semeț. Doar că zilele treceau una după alta anotimpurile la fel iar copăcelul era foarte nemulțumit. Crescuse, e adevărat tot mai înalt dar simțea că îi lipsește ceva și atunci Soarele l-a întrebat:

S: "Copăcelule, ai crescut sub ochii mei, dar te văd nemulțumit. Ce ai?

C: Soare mândru și frumos, care aduci lumină și putere, te rog aș vrea să fie numai primăvară.

S: Chiar vrei asta?

C: Da.

S: Fie, dragă Copăcelule."

Și Soarele s-a depărtat un pic, iarba a înverzit, cerul era când cu nori, când fără. Copăcelul privea schimbarea fiind foarte încântat. Apoi mugurii săi s-au umflat, au plesnit și din fiecare a ieșit o floare, două trei iar mai târziu frunzele l-au împodobit.

Florile de primăvară răsăreau, creșteau și înfloreau. Cântecul privighetorilor se auzeau în zare iar totul era atât de frumos.

Timpul a trecut și într-o zi, Soarele l-a privit mai cu atenție. Copăcelul era foarte supărat.

S: "Ce-i cu tine, Copăcelule? Iarăși ești trist!

C: Cum să nu fiu Soare blând și strălucitor? Am înflorit, am înverzit dar timpul care a trecut e mai mult de un an. Nu mai vreau! N-ai vrea tu să faci să fie doar vară?

Zis și făcut.

Au început florile să-i facă rod, păsările cântau și zburau pe deasupra câmpiilor, pământul lega rod, ploaia caldă cădea din cer iar sub stropii ei fructele străluceau ca niște bijuterii.

Totul era minunat. Fluturii zburau printre crengi, albinele adunau nectar din flori, dar timpu a dovedit că nici asta nu-i era pe plac.

S: "Iarăși ești trist Copăcelule? Ce s-a mai întâmplat?

C: Nu mai vreau să fie doar vară! Fructele mele stau să fie adunate, sunt aproape coapte, dar nu se bucură nimeni de ele. Și pentru ce mai trăiesc?

S: Bine Copăcelule! Am să fac să vină toamna, dacă asta îți este dorința.

Copăcelului i-au fost adunate fructele de oamenii bucuroși. Vântul a început să sufle ușor și frunzele sale s-au îngălbenit și au căzut una câte una.

Păsările nu se mai auzeau cântând iar pământul devenise ruginiu sub covorul de frunze. Soarele se depărta tot mai mult, zilele erau tot mai scurte, iar cerul aducea nori negri plini de o ploaie rece.

Acesta i-a văzut nemulțumirea Copăcelului și a hotărât:

S: "Să vină iarna!"

Și a venit. Frigul bătea cu putere, zăpada se așternea pe crengile sale, iar el nu făcea decât să tacă. Oamenii în jurul său erau veseli, sărbătoreau, brazii împodobiți și nu înțelegea acest rost.

C: Soare, Soare, unde ești? - strigă disperat Copăcelul.

S: Aici, după nori, i-a răspuns Soarele.

C: Nu mai vreau nimic! Nu-mi place nimic din toate astea, ba aș vrea ceva, vreau sa plec, să colind.

S: Unde?

C: Prin lume.

S: Și?

C: Păi vreau să scap de cele două rădăcini. Mă țin pe loc și nu mă pot mișca.

S: Ești sigur că asta vrei?

C: Da. Vreau să nu le mai am!

S: Bine, tu ai zis!

Și când iarna s-a sfârșit din nou, iarba a înverzit, ghioceii au răsărit, copacii au înflorit. Copăcelul se muta de colo colo, dar de înflorit nu mai înflorea.

Apoi a venit vara, copăcelul nu mai făcea fructe. Toamna și-a cules roadele din tot și de pe toate meleagurile. Copăcelul era neschimbat. Și a venit iarna cu viscol și frig. Un om sărac, care nu avea lemn de foc l-a ars timp de-o săptămână.

Ori de câte ori săreau scântei își amintea că rădăcina mamă și rădăcina tată erau cele care îi dădeau, viață în fiecare anotimp. El însă le pierduse.

Să nu uiți niciodată de mamă și de tată!