Comunicarea profesor-elev

ProEtica- Revistă Culturală

 ISSN 2734-8954
 ISSN-L 2734-8954

04.03.2021

Comunicarea profesor-elev

Prof.lb.franceză: Varză Cristina-Iuliana

Școala Gimnazială Maica Domnului Roșiori-Ialomița

Relaţiile dintre profesor şi clasă se polarizează, în general, în sentimente de simpatie, încredere reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi chiar ostilitate. Sunt şi cazuri când contactul spiritual dintre profesor şi elev nu trece de zona indiferenţei. Iniţiativa trebuie să aparţină însă profesorului, care ţinând seama de legea esenţială a relaţiilor afective interumane potrivit căreia: "simpatia şi bunăvoinţa naşte simpatie şi bunăvoinţă, antipatia şi ostilitatea trezesc sentimente de aceiaşi calitate", trebuie să conducă, să dirijeze aceste relaţii şi să le structureze pe relaţii de colaborare.

Un profesor care are o comunicare cât mai bună cu elevii trebuie să ştie să gândească modalităţi de înlăturare a unor dificultăţi şi obstacole posibile. Deseori profesorii sunt tentaţi să poarte discuţii cu elevii buni, să le asculte explicaţiile, iar cei slabi să fie marginalizaţi. În acest caz, elevii, îndeosebi cei pasivi la lecţie întâmpină o serie de obstacole, mai ales în înţelegerea noţiunilor şi în interpretarea acestora. Comunicarea trebuie făcută cu toţi elevii, antrenându-i pe fiecare în parte, în funcţie de particularităţile şi caracterul fiecăruia. Depinde, în primul rând de conduita profesorului, pentru ca toţi elevii să fie implicaţi în actul didactic. De multe ori, relaţia dintre profesor şi elevii mediocri lasă de dorit. În general aceştia sunt marginalizaţi şi suferă din cauza neantrenării lor în actul de comunicare pe timpul ascultării sau predării unei teme, plecând din clasă cu lecţia neînvăţată. Aceşti elevi, cu precădere cei timizi, trebuie încurajaţi, motivaţi, antrenaţi în cadrul unei lecţii. Profesorul care cunoaşte arta comunicării şi care a dobândit aptitudini pedagogice ştie că lecţia se poate preda doar împreună cu clasa.

Rezultatele obţinute în urma cercetărilor scot în evidenţă următoarele: cu cât formele de penalizare ( ironia, jignirea, ridiculizarea, notele proaste, etc) sunt mai des folosite, cu atât efectul lor scade. Profesorul care cunoaşte valoarea aprecierii pozitive nu se va feri de o uşoară supraapreciere a performanţelor elevului. Va aprecia pe elev mai mult decât merită, spre a-l face să merite pe deplin aprecierea, să se ridice la nivelul aprecierilor făcute. Experienţa ne arată că profesorul cu rezultate bune în activitatea lui didactică îşi îmbunătăţeşte relaţiile cu elevii slabi şi prin faptul că le acordă suficientă apreciere pozitivă. Chiar şi unele performanţe şcolare minore, profesorul care cunoaşte valoarea aprecierii pozitive, o foloseşte încercând să dezvolte în mod permanent încrederea elevilor în propriile lor forţe.

Raporturile dintre profesor şi elev nu prezintă numai o latură intelectuală. Factorul afectiv are o importanţă deosebită asupra randamentului intelectual al elevului. Crearea de bună dispoziţie în clasă reprezintă o condiţie necesară pentru evitarea eşecului şcolar. Fiecare lecţie se desfăşoară într-un climat afectiv particular, dispoziţia clasei variază în funcţie de cea a profesorului.

Elevul trebuie să fie conştient de rolul său unic în cadrul lecţiei. Pe parcursul unei ore de curs, mesajul transmis de profesor este unul singur şi totuşi, în funcţie de personalitatea şi participarea, respectiv conectarea la activitatea din clasă a fiecărui elev, modul de percepere este diferit. Astfel, în funcţie de feed-back-urile primite, profesorul îşi poate conduce cu mai multă eficienţă activitatea didactică.

În concordanţă cu principiul participării active trebuie să ne facem din elev un partener. Şi nu orice fel de partener, ci unul activ, curios, atent, care să înveţe, un partener în care să investim încredere şi pe are să-l respectăm. Numai astfel resursele umane, temporale, materiale pe care le implicăm în procesul instructiv-educativ se vor transforma în satisfacţii.

În activitatea sa, profesorul nu se raportează doar la activitatea pur ştiinţifică, ci şi la cea educaţională. Dirigintele este managerul activităţii educaţionale. Această calitate se subsumează celei de manager al actului educaţional în ansamblul său, care cuprinde şi statutul de manager al actului didactic. În calitate de diriginte profesorul are o serie de aşteptări de la elevii săi. Aşteaptă o comunicare deplină cu elevii în tot ce a ce întreprinde în plan educativ dar şi un feed-back pozitiv din partea lor. În acelaşi timp, aşteaptă să fie respectat în calitatea pe care o are. Elevii doresc ca dirigintele să fie un adevărat părinte şi prieten, în care să aibă încredere şi căruia să i se adreseze în orice situaţie. Totodată aşteaptă ca dirigintele să le ofere o evaluare corectă, nepărtinitoare a tot ce au ei bun sau mai puţin bun şi să fie sprijiniţi în relaţiile lor cu colegii de clasă sau de şcoală, sau chiar cu alţi profesori.

În calitate de profesor, dar mai ales de diriginte, se realizează şi o comunicare cu familiile elevilor. Astfel, dirigintele aşteaptă ca părinţii să colaboreze şi să se implice activ în actul educaţional, cerând şi să i se recunoască rolul pe care îl are în educaţia copiilor. Părinţii aşteaptă de la diriginte o evaluare corectă a propriului copil dar şi un spijin în formarea acestuia. Atunci când colaborarea dintre profesor şi diriginte, pe de o parte, respectiv elev şi părinte, pe de altă parte, se realizează pe baza unei comunicări eficiente toţi factorii implicaţi au de câştigat.

Pentru o comunicare eficientă trebuie să ţinem seama de câteva reguli simple şi anume: dorinţa de a înţelege şi a asculta, să ştii să asculţi, disponibilitate, implicare, discernământ şi obiectivitate în evaluarea comportamentelor elevilor, onestitate, bunăvoinţă, încredere reciprocă, respect reciproc, flexibilitate în gândire, toleranţă, sentimentul de dăruire, găsirea unui limbaj comun, interese comune, preocupări comune, cooperare, curaj, îndrăzneală, să dai celuilalt putere, simţul umorului, etc.

Un profesor bun trebuie să ştie calea pe care s-o aleagă pentru ca relaţia profesor-elev să fie cât mai eficientă. Profesorul trebuie să-i dea încredere elevului în forţele sale, să prindă curaj, să-l facă să se implice în relaţia de comunicare, să reuşească să-l antreneze intr-o discuţie constructivă. E necesar ca elevilor să li se transmită acea sete de cunoaştere, acea disponibilitate şi flexibilitate în gândire, dorinţa de comunicare. Profesorul trebuie să ţină seama de opiniile elevilor, de dorinţele acestora, de personalitatea fiecăruia în parte. Elevii trebuie consideraţi nişte persoane responsabile, cărora li se acordă un anumit credit.

În relaţia profesor-elev trebuie avut în vedere, nu în ultimul rând, şi personalitatea elevilor. Desigur, comportarea profesorului în clasă este condiţionată, în mare măsură, şi de atmosfera existentă, de comportarea elevilor. Contează, totodată, şi opiniile, valorile, atitudinile şi caracteristicile personale ale profesorului.

Relaţia profesor-elev este reciprocă. Fiecare transmite mesaje-semnale, fiecare le percepe diferit dar se influenţează reciproc.

Bibliografie:

1. Cucoş,C. Pedagogie

2. Iucu, B.R. Managementul şi gestiunea clasei de elevi - Fundamente teoretico- metodologice

3. Niculescu, R. Pedagogie generală