ALUATUL- ARHETIP AL GENEZEI ÎN CONȘTIINȚA POPULARĂ

ProEtica- Revistă Culturală 

 ISSN 2734-8954 

 ISSN-L 2734-8954

10.09.2021

ALUATUL- ARHETIP AL GENEZEI ÎN CONȘTIINȚA POPULARĂ

Iulia-Andreea Iftimie, Profesor Pentru Invatamantul Prescolar, 

Liceul Tehnologic ,,Al. Vlahuta"Podu Turcului, Bacau

Arhetipurile sau imaginile primordiale sunt continuturi psihologice: motive, mituri, credinte etc., caracteristice unei colectivitati: societate, popor sau chiar intreaga umanitate. Ele formeaza inconstientul colectiv, o zestre ereditara mostenita in colectivitate.

Decodificarea arhetipurilor este un proces dificil, care necesita o vasta cultura si cunostinte de istoria religiilor, dar, mai ales, o colectivitate de cercetat, despre care se cunosc informatii la modul exhaustiv, deci o colectivitate reala. La nivelul fictiv al literaturii, studiul arhetipurilor este conditionat de personalitatea scriitorului, de viziunea sa asupra lumii.

Arhetipul, modelul cultural care supraviețuiește de-a lungul secolelor și mileniilor, este întâlnit în cele mai neașteptate unghere ale vieții cotidiene: în limba vorbită, în special zicale și proverbe, jurăminte și blesteme, descântece și vrăji; în cultura populară, în special obiceiuri, acte rituale și practici magice; în gesturile și comportamentul oamenilor etc.

Arhetipul este menit să rămână neschimbat. Din acest motiv, arhetipurile pot fi citite ca un barometru identitar.

Utilizarea arhetipurilor în anumite bucăți literare este o abordare holistică, care poate ajuta scrierea să dobândească o acceptare universală. Acest lucru se datorează faptului că cititorii se pot raporta față de și se pot identifica cu personajele și cu situația, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere cultural. Prin implementarea contextuală a arhetipurilor comune, un scriitor urmărește să imprime realism[5] operei sale. Potrivit multor critici literari, arhetipurile au o reprezentare standard și recurentă într-o anumită cultură umană și/sau în întreaga rasă umană care poate modela întreaga structură a unei opere literare.

Aluatul-arhetip metafizic al genezei

Formele religioase, gestante încă de la originile lor cu nesfârșite sunt arhetipuri metafizice, ezoterice sau supranaturale, ce se susțin și durează prin evuri pentru că în adâncul lor, în propria lor rațiune de a fi, se bizuie pe certitudinea că adevărurile lor sunt ascunse în teritoriul arhetipal, şi de acolo se naște vocaţia mistică de a descifra adevărurile veşnice transformate în mistere teologice de către cel ce le studiază.

Două arhetipuri ale genezei: lutul și aluatul

De civilizaţia agrară sunt strâns legate două arhetipuri ale genezei: lutul şi aluatul. Aluatul, materie sacră din care femeia prepară pâinea şi colacul, este, precum lutul, un arhetip al genezei. Între tehnica confecţionării oalei din lut şi prepararea pâinii şi colacului din aluat sunt paralelisme tehnologice şi spirituale evidente: eliberarea spiritului grâului din sămânţă şi a spiritului pământului din trupul Pământului prin tăiere, zdrobire, pisare, râşnire, măcinare; adăugarea apei pentru obţinerea lutului şi aluatului; frământarea şi dospirea materiei în prefacere, lutul şi aluatul; modelarea chipurilor, forme de oale şi colaci care poartă numele unor reprezentări mitice (Arhangheli, Crăciunei, Mucenici, Bradoşi etc.); însufleţirea chipurilor modelate prin ardere sau coacere în cuptor sau sub ţest.

Scoase din cuptor, pâinea (colacul) şi oala sunt animate, au viaţă, şi, ca urmare, pot substitui divinitatea şi omul în numeroase obiceiuri şi practici magice. În vremurile biblice Dumnezeu a modelat din lut chipul omului, aşa cum omul neolitic modelase din lut şi aluat chipurile lui divine. Dumnezeu şi-a însufleţit creaţia (omul) suflând viaţă asupra ei, femeia neolitică şi-a animat divinitatea din lut (figurinele, vasele) şi din aluat (pâinea, colacii) arzându-le în cuptor.[1]

Cel mai cunoscut substitut ritual al omului, atestat din neolitic până astăzi, este oala din lut. În graiul popular oala şi strachina de pământ sunt termeni obişnuiţi de comparaţie pentru trupul şi sufletul omului. Oala are gură, buză, gât, burtă, toartă, mănuşă, mână, picior; când e bine arsă are glas frumos, când e ciobită sună răguşit; fecioara este asemuită cu oala nouă, neîncepută, fata greşită cu oala dogită, iar femeia bătrână cu hârbul şi oala hodorogită. În peste 140 de proverbe şi zicători româneşti referitoare la vasele de lut, oala este termen polivalent de comparaţie pentru om. Oala este un important agent ritual manipulat de persoane iniţiate: vrăjitoare, moaşă, nănaşă, mut, vătaf în cetele de căluşari etc. Aruncată în fântână sau în râu în zilele caniculare ale verii devine mesagerul oamenilor pe lângă divinitatea care dezleagă ploile; prin spargerea ei la prima scaldă a copilului, moaşa realizează transferul magic al sănătăţii şi glasului frumos de la lutul ars la noul născut; spargerea oalei curate, neîncepute, de nănaşă repara la căsătorie necinstea fetei greşite şi altele. Oala poate adăposti însă şi spiritele potrivnice omului. De aceea, în perioada de lăuzie, în nopţile şi zilele cât stă mortul în casă, în timpul vrăjilor şi descântatului de dezlegare şi alungare a spiritelor malefice etc. oalele stau întoarse cu gura în jos pentru a opri cuibărirea spiritelor malefice. În cele mai multe sate româneşti, după scoaterea mortului din casă, se sparge o oală pe locul morţii, pe pragul casei sau la mormânt. Vechimea obiceiului este atestată de zicala I s-a spart oala, sinonimă cu verbul a muri. Lutul este, după lemn, a doua materie primă preferată de ţăran pentru a fi prelucrată artistic.

Așadar, aluatul este recunoscut ca fiind un arhetip al genezei și materie sacră din care femeia prepară pâine și colacul. Acest preparat din care se fac pâine și alte copturi are numeroase valențe ritualice în raport cu tradițiile populare românești.

[1]https://www.cimec.ro/AER/Prezentarea%20Atlasului%20Etnografic%20Roman/PrezentareaAtlasuluiEtnograficRoman.html